Capitolul 1: Urmele din curte
Era o zi cu soare blând. Patru prieteni stăteau în curte și mâncau biscuiți. Se numeau Alex, Matei, Radu și Doru. Au râs tare. Păsările ciripeau. Totul părea liniștit.
Alex, cel mai curajos, a ridicat privirea și a strigat:
— Uite! Urme de pantofi!
Toți s-au oprit. Matei s-a aplecat să se uite mai bine. Radu a luat o lupă de jucărie. Doru a numărat cu degetele.
Urmele erau mici. Unele erau rotunde, altele aveau dungi. Una părea că avea noroi albastru. Cineva trecuse pe aici, dar cine?
— Să facem o anchetă! a spus Alex cu glas grav, dar vesel.
— Da! a răspuns toți deodată.
S-au împărțit sarcinile. Alex va fi șeful pistei. Matei va lua amprente imaginare. Radu va cerceta pământul și plantele. Doru va nota ce văd.
Fiecare ținea o bucată de hârtie și un creion. Au mers pe urmă urmelor. Urmele duceau spre casă, spre poartă și apoi spre grădină. În grădină, urmele se opriră la ușa camerei de oaspeți.
— Acolo! a spus Matei.
— Poarta e deschisă, a observat Radu.
Ușa camerei de oaspeți scârțâi ușor când au intrat. Lumina era caldă. Camera mirosea a parfum vechi și a praf de jocuri. Pe pat era o pătură cu flori. Pe noptieră era o cutie mică și o bucată de hârtie.
Doru a citit cu voce tare:
— „Mulțumesc pentru ceas.” Cine l-a scris? întrebă el.
— Ce ceas? se miră toți.
— Poate că cineva a găsit un ceas, spuse Alex hotărât. Să căutăm!
Au început să caute prin cameră. Radu se băgă sub pat. Matei deschide dulapul. Doru se uită în sertar. Alex cerceta pernele.
Sub pernă, Alex găsi o mică etichetă cu noroi albastru. Era aceeași culoare ca pe o urmă din curte.
— E o pistă, spuse el zâmbind. Urmele lui au noroi albastru.
Toți au privit închizând ochii ca niște detectivi adevărați. Își imaginau cine putea purta pantofi cu noroi albastru. S-au simțit mândri. Era un joc, dar totuși un mister de rezolvat.
Capitolul 2: Indiciile din cameră
În camera de oaspeți era și o masă cu jucării. Era un tren mic, un ursuleț și o cutie de ceasuri de jucărie. O jucărie avea urme de noroi pe talpă. Radu o ridică.
— Uite, talpa are aceeași dungă, spuse el.
— Poate că cineva a alergat prin noroi și a intrat aici, spuse Matei.
Doru a găsit un bilețel mic lipit sub noptieră. Pe bilețel era o schiță: un ceas desenat și o săgeată spre dulap. Toți au oftat cu bucurie. Urma îi ducea mai departe.
Alex a deschis ușa dulapului încet. Înăuntru era o mulțime de haine. O haină părea mai veche și avea o buză ruptă. În buză era o bucată de material albastru, cu noroi mic pe ea.
— Cine poartă haine mici așa? întreabă Matei.
— Poate un copil care a venit în vizită. Poate că ceasul e al lui, propuse Radu.
Doru se strecură în dulap să vadă mai bine. Acolo, pe un raft, era o cutie metalică. Avea o închizătoare mică. Pe cutie erau desene cu stele. Doru abia o scoase.
— E grea! spuse el.
— Hai să o deschidem, să vedem dacă e ceasul, propuse Alex.
Alex apucă închizătoarea. Ceilalți se uitau cu sufletul la gură. La final, Alex reuși să o deschidă. Înăuntru era o bucată de hârtie, o panglică roșie și... o oglindă mică, fără ceas.
Toți au râs. Era un indiciu fals. Un mic rebus. „Un tip de farsă”, zise Matei. Dar nu renunțau. Încă aveau pista noroiului albastru și bilețelul cu ceasul.
Alex zise:
— Să ne întrebăm: ce se potrivește cu urmele pictate și cu camera de oaspeți?
Au început să întrebe vecinii din casă. Prima a fost bunica. Ea le-a spus:
— Am avut oaspete ieri. A fost tanti Mara. Poartă papuci cu talpă albastră!
Copiii se priviră unul pe altul cu ochii mari. „Tanti Mara!” Au auzit numele ca pe o cheie. Tanti Mara era prietenoasă și aducea mere dulci. Dar de ce ar fi lăsat un ceas?
— Poate l-a uitat, spuse Radu.
— Sau l-a dat cuiva, zise Matei.
Alex propuse un plan: se vor duce la bucătărie să bea limonadă și să-l întrebe pe bunica mai multe despre tanti Mara. Fiecare avea un rol: Alex întreabă, Matei ascultă, Radu caută în cutiile cu poșete, Doru scrie pe hârtie ce află.
În bucătărie, bunica le povesti că tanti Mara avea o poșetă mare. În poșetă, bunica zărea mereu o cutie mică. Și că skozi, tanti Mara a lăsat o urmă de pietricică albastră pe prag. Toți își frecară mâinile, mulțumiți. Pista se lega.
Capitolul 3: Marea descoperire și ceasul
Copiii s-au îndreptat către magazia din spatele casei, locul unde tanti Mara își punea geanta când venea. Ușa magaziei era încuiată cu un lacăt mic. Alex scoase de la buzunar o cheie de jucărie. „Poate că e potrivită”, zise el. Toți au râs și au încercat.
Cheia adevărată era însă ascunsă sub ghiveciul cu flori. Doru o găsi cu degetele murdare de pământ. O cheie mică, lucioasă. Au deschis ușa. Un miros de iarbă uscată și praf plăcut i-a întâmpinat.
În magazie era o mulțime de lucruri: scaune, cutii, umbrele. Pe un raft erau poșete. Una era deschisă. Din ea se vedea o panglică roșie. Era aceeași panglică din cutia metalică. Lângă poșetă, pe podea, erau urme mici cu noroi albastru. Tocmai ca cele din curte.
— Suntem aproape, spuse Alex cu voce joasă.
— Uite! O cutiuță sub scaun! strigă Radu.
Cutiuța era mică și avea o pictură cu un urs. Radu o luă în mâini. Era grea, dar nu foarte. Toți se strânseră în jur și deschisă cutia. Înăuntru era o watch—un ceas de mână, cu baretă din piele. Ceasul era curat și avea un desen mic cu un soare pe cadran.
— E ceasul! strigă Matei.
— Dar cui i-e? întrebă Doru.
Pe spatele ceasului era gravat cu inițialele „M.M.”. Alex le ghici pe dată:
— M.M. — Mătușa Mara! zise el.
Toți au privit și au zâmbit larg. Era dovada. Misterul era aproape rezolvat. Ceasul fusese lăsat în magazie sau luat de cineva care l-a pus acolo pentru păstrare.
— Să-l întoarcem! spuse Matei.
— Da, hai să-l ducem tantei Mara, propuse Radu.
Au împachetat cutia cu grijă în hârtie de ziar. Au spus că fiecare are un rol. Alex poartă cutia, Matei spune povestea, Radu bate la ușa tantei, Doru aduce mere ca dar. Au plecat cu pași mici, dar plini de bucurie.
Tanti Mara era în grădină, udând florile. Când a văzut copiii, a zâmbit larg.
— Ce faceți, dragi detectivi? a întrebat ea.
Alex i-a spus povestea pe scurt, dar cu multe gesturi. Matei i-a arătat urmele, Radu i-a arătat panglica și Doru a oferit merele.
Tanti Mara își acoperi gura cu palma. Ochii ei s-au umezit puțin.
— Nu-mi vine să cred, spuse ea. Am crezut că am pierdut ceasul pentru totdeauna. Vă mulțumesc!
Ea a luat cutia, a deschis-o și a pus ceasul pe mână. Ceasul se încadra perfect, ca și cum ar fi așteptat vremea aceea. Tanti Mara le-a oferit fiecăruia câte o felie de prăjitură. Au mâncat fericiți.
— Ați fost foarte buni! spuse ea. Fără voi n-aș fi găsit ceasul.
Bunica îi mângâie pe cap pe fiecare. Erau mândri și un pic obosiți. Joaca de detectivi îi umpluse de energie bună. Alex, Matei, Radu și Doru stăteau unul lângă altul. Au privit ceasul strălucind ușor în soare.
— Ce ai învățat? întrebă bunica, zâmbind.
— Că lucrăm bine în echipă, răspunse Alex.
— Că urmele ne ajută să găsim drumul, spuse Matei.
— Că trebuie să căutăm peste tot, zise Radu.
— Și că trebuie să fim blânzi și să cerem ajutor, adăugă Doru.
Tanti Mara a așezat o mână pe umărul fiecăruia.
— Voi sunteți micii mei detectivi, spuse ea. Și ați adus ceasul acasă. Mulțumesc.
Seara s-a lăsat blândă. Cerul avea culori roz și albastru. Copiii au plecat spre casă ținându-se de mână. Fiecare simțea că a făcut ceva important.
Înainte de culcare, Alex își puse lângă perna o lupă. Matei își aranjă creioanele. Radu își verifică bocancii pentru urme. Doru își scrise într-o carte mică ce au învățat azi.
— Azi a fost o aventură grozavă, spuse Alex.
— Și mâine vom avea alta, zise Matei cu ochii strălucind.
— Dar mai întâi, somn! adăugă Radu, căscând.
— Somn dulce, detectivi, șoptise Doru.
Au adormit cu zâmbetul pe buze, știind că prietenia lor și lucrul în echipă pot rezolva orice mister. Ceasul tantei Mara stătea din nou la locul lui, bătând tic-tac blând. Iar urmele din curte? Au rămas o poveste de spus, care îi făcea pe cei patru să viseze la alte aventuri curajoase și jucăușe.
