Capitolul 1: Băiatul cu lupa și misterul de la târg
Matei avea șase ani și îi plăcea să descopere lucruri noi. Avea o lupă verde la care ținea tare mult și o purta peste tot. Într-o zi senină de primăvară, Matei a mers cu mama la târgul de cărți din parcul de lângă blocul lor. Era agitație, voci vesele, miros de mere și de hârtie veche, iar pe mese, cărți de toate felurile, unele noi, altele cu colțurile răsucite, stăteau rânduite ca niște soldăței cuminți.
Matei s-a plimbat printre standuri, atent la fiecare copertă colorată. Știa că aici, printre atâtea cărți, se pot ascunde mistere. Tocmai când se apleca să privească mai de aproape o carte cu un dragon roșu pe copertă, a auzit-o pe tanti Vera, vânzătoarea cu fular galben, spunând: „Ce ciudat… Unde o fi cartea cu iepurașul albastru? Era chiar aici dimineață…”
Matei a tresărit. I-a plăcut sunetul acela de „ciudat”, pentru că el știa că atunci când cineva rostește cuvântul acesta, e rost de mister. Și lui Matei îi plăceau misterele tare mult.
Așadar, s-a apropiat de tanti Vera și a întrebat-o:
— Pot să ajut? Sunt un mic detectiv!
Tanti Vera a zâmbit și i-a răspuns:
— Sigur, Matei! Dacă reușești să găsești cartea, îți dau un măr roșu din coșul meu.
Matei era hotărât să rezolve misterul și să câștige mărul cel lucios.
Capitolul 2: Indicii printre cărți
Matei a început să caute urme. S-a uitat cu lupa la masa cu cărți, printre pagini, printre semne de carte, dar nu a văzut nici urmă de iepuraș albastru. S-a gândit să întrebe și pe ceilalți vânzători.
La standul vecin, doamna Maria aranja niște volume groase cu poze de animale.
— Nu am văzut cartea cu iepurașul, dragule, i-a spus blândă, dar am văzut-o pe Mara uitându-se la ceva acolo, la masa cu povești.
Mara era o fetiță cu codițe și rochiță cu buline. Matei s-a apropiat de ea, politicos.
— Bună, Mara! Ai văzut cumva o carte cu un iepuraș albastru?
Mara a roșit puțin.
— Nu… nu am văzut, a spus încet și s-a uitat la vârful pantofilor ei.
Asta i s-a părut lui Matei un răspuns cam grăbit. Știa că uneori, oamenii spun mici minciuni ca să nu supere pe cineva sau ca să nu pățească ceva rău. Dar el nu voia să o necăjească pe Mara. Așa că a zâmbit și i-a spus:
— Știi, eu vreau doar să găsesc cartea pentru tanti Vera. Nu se supără nimeni, promit!
Mara a ridicat ochii mari la el și a oftat.
— Matei, n-am luat-o eu… dar… am văzut pe cineva care o citea acolo, la banca de sub teiul cel mare. Poate mai e acolo!
Matei i-a mulțumit și a plecat în fugă. Parcul era plin de râsete, iar sub tei, la umbră, stătea Vlad, băiatul cu șapcă roșie, prietenul lui Matei.
Capitolul 3: Adevărul sub tei
Vlad ținea în mână chiar cartea cu iepurașul albastru. Citea cu voce șoptită, cu ochii mari, de parcă nu voia să fie deranjat de nimeni. Matei s-a oprit lângă el și a întrebat politicos:
— Vlad, tu citești cartea cu iepurașul albastru?
Vlad s-a speriat puțin, apoi și-a ascuns fața în carte.
— Da… adică… nu am vrut să o iau fără să întreb. Am vrut doar să citesc o poveste, dar am uitat să o pun la loc. Am spus că merg doar o clipă, dar nu voiam să o piardă nimeni pe drum.
Matei s-a gândit puțin. Nu părea că Vlad a vrut să facă ceva rău. Uneori, când ești prins de o poveste frumoasă, uiți de tot restul.
— Poate ar trebui să o ducem împreună înapoi la stand, ca să nu se supere tanti Vera, a zis Matei, vesel.
Vlad a dat din cap. Apoi au pornit amândoi spre masa cu cărți. Pe drum, Matei a întrebat:
— De ce nu ai spus de la început, Vlad?
Vlad a roșit.
— Mi-a fost teamă că mă ceartă tanti Vera. Dar acum, dacă suntem amândoi, nu îmi mai e frică.
Capitolul 4: Cartea se întoarce acasă
Când au ajuns la stand, tanti Vera vorbea cu mama lui Matei. Când i-a văzut, tanti Vera a zâmbit.
— Ați găsit iepurașul albastru!
Vlad i-a întins cartea și a spus cu glas mic:
— Îmi pare rău că am uitat să o aduc înapoi. Nu am vrut să fac ceva rău.
Tanti Vera l-a mângâiat pe cap și i-a spus:
— Nu-i nimic, Vlad. Important e că ai adus-o înapoi și că ai spus adevărul. Să nu uităm: sinceritatea e mai valoroasă decât orice carte.
Matei s-a simțit mândru. Rezolvase misterul cu ajutorul prietenilor. Iar Vlad nu mai era supărat.
— Ai fost un detectiv grozav, Matei! îi spuse Vlad.
Tanti Vera a dat fiecăruia câte un măr. Mare, roșu și lucios. Apoi, i-a lăsat să răsfoiască împreună cărți cu povești, acolo, la umbra teiului. Din când în când, Matei se uita la lupa lui verde și se gândea că nu există mister prea mare atunci când ai curaj să cauți adevărul și prieteni pe care te poți baza.
Și astfel, ziua la târgul de cărți a devenit o amintire frumoasă, plină de râsete, de mistere rezolvate și de povești împărtășite cu inima deschisă.
