Partea 1: Dispariția plicului galben
Mara avea 5 ani și o voce liniștită. Nu vorbea tare, dar vedea multe. Când se uita, parcă punea o lanternă mică pe lucruri.
În dimineața aceea, Mara mergea cu mama la piața mică din cartier. Era o piață acoperită, cu tarabe colorate și miros de mere și covrigi. Lângă intrare era un fotomat: o cabină albastră, cu perdea gri și o lumină care clipi-clipi.
„Mara, azi trimitem o carte poștală bunicii,” spuse mama, scoțând din geantă un plic galben. „În plic e o fotografie cu tine. Vreau să o lipim pe cartea poștală.”
„O poză cu mine?” întrebă Mara, curioasă.
„Da. Dar întâi cumpăr roșii. Ține tu plicul, te rog. Cu grijă.”
Mara luă plicul cu două mâini. Era neted și cald de la palma mamei. Îl puse în rucsăcelul ei roz, lângă un creion și o gumă de șters în formă de inimă.
La taraba cu roșii, vânzătorul râdea și striga: „Roșii dulci! Roșii ca soarele!”
Mara se uita la roșii. Unele erau rotunde, altele puțin ciudate, ca niște inimioare. O buburuză se plimba pe o frunză verde.
„Mara, îmi dai plicul?” întrebă mama după ce plăti.
Mara deschise rucsăcelul. Creionul era acolo. Guma era acolo. Dar plicul galben… nu era.
Mara îngheță o clipă. Apoi inspiră încet, cum o învățase tata: „Trag aer… și îl las afară.”
„Nu-i nimic,” spuse mama, cu voce calmă. „Poate l-ai pus în alt buzunar. Verificăm.”
Mara verifică buzunarul din față. Nimic. Verifică buzunarul din lateral. Nimic. Își băgă mâna și în geacă, în buzunarul mic. Tot nimic.
„Plicul a dispărut,” șopti Mara.
Atunci, în capul ei, se aprinse o idee: ea putea fi detectiv. Un detectiv liniștit.
„Mami,” spuse ea, „facem o anchetă.”
Mama zâmbi. „Bine, domnișoară detectiv. Care e primul pas?”
Mara își ridică degetul, ca la grădiniță. „Ne uităm unde am fost. Și întrebăm.”
„Perfect. Și încet, fără grabă,” spuse mama.
Mara dădu din cap. Ea nu se grăbea. În anchete, graba face noduri în gânduri.
Au mers înapoi câțiva pași, spre intrare. Fotomatul albastru stătea acolo, ca o cutie magică.
„Am trecut pe lângă el,” spuse Mara. „Și m-am uitat la perdea.”
„Ai intrat în el?” întrebă mama.
„Nu… cred că nu.” Mara se uită la perdea. Perdeaua era puțin ridicată într-o parte, ca și cum cineva trecuse de curând.
Din fotomat se auzi un „bip!” scurt și apoi un foșnet, ca o hârtie care alunecă.
Mara își simți inima făcând „bum-bum”, dar nu tare. Doar cât să o țină atentă.
„Hai să vedem,” spuse ea.
Partea 2: Fotomatul și pista greșită
Mara trase ușor perdeaua fotomatului. Înăuntru era un scaun rotund, o oglindă mică și un ecran cu un zâmbet desenat. Sub ecran era o fantă de unde ieșeau fotografiile.
„Bună ziua, fotomatule,” șopti Mara, ca și cum ar fi fost un domn important.
Mama râse încet. „Poate știe ceva.”
Mara se uită la podea. Era curată, dar într-un colț era un fir de sfoară roșie, ca de la un balon.
„Uite, un indiciu!” spuse Mara. „Un fir roșu.”
Mama îl privi. „Interesant.”
Din spate, o voce zglobie spuse: „A, firul e al meu!”
Era Luca, un băiețel de vreo 6 ani, cu o șapcă verde și un balon roșu legat la încheietură. El arăta spre firul din fotomat.
„Mi s-a agățat când am intrat să fac poze,” spuse Luca. „Tocmai am făcut patru poze. Uite!” Și flutură o bandă cu poze.
Mara se uită la banda lui. În poze, Luca făcea fețe haioase: o față de broască, o față de urs, o față de astronaut și una în care își strângea nasul.
Mara își mușcă buza. „Deci firul roșu nu e despre plicul meu.”
„E ok,” spuse mama. „Și ăsta e un pas. Am aflat ceva.”
Mara se întoarse spre fantă. Acolo era o hârtie ieșită puțin. Mara o trase cu grijă. Era o fotografie… dar nu era a ei. Era o poză cu două doamne zâmbitoare, cu o eșarfă albastră.
„Nu e plicul,” spuse Mara.
Atunci, lângă fotomat trecu o pisică tărcată, cu coada ridicată ca un semn de întrebare. Avea o zgardă cu un clopoțel mic.
„Miau,” zise pisica, ca și cum ar fi spus: „Știu ceva!”
Mara se aplecă. Pisica mirosea a ploaie și a soare. Mara văzu ceva lipit de blana ei: un colț mic, galben.
„Uite!” strigă Mara, apoi își aminti să vorbească încet. „Uite… galben.”
Mara întinse mâna. Pisica se opri și se frecă de piciorul ei. Colțul galben era… o etichetă de la o banană, lipită cu puțin clei.
„Pisica a luat plicul!” spuse Luca, cu ochii mari.
Mara se opri. Se uită la pisică. Pisica era mică. Plicul era mai mare decât capul ei.
Mara își puse palma pe obraji, ca să-și liniștească gândurile. „Stai. Pisica nu poate să ducă plicul mare. Asta e o pistă greșită.”
Mama aprobă. „Bravo, Mara. E important să nu ne speriem și să gândim.”
Luca se scărpină în cap. „Atunci cine?”
Mara își aminti: plicul fusese în rucsăcel când au intrat. Apoi au mers la roșii. Mara se uitase la roșii. Poate rucsăcelul se deschisese?
„Să ne întoarcem la taraba cu roșii,” spuse Mara. „Poate a căzut pe jos.”
Au mers încet. Mara scana podeaua ca un detectiv cu lupă, dar cu ochii ei calzi. Pe jos erau câteva frunze, o hârtie de bomboană și… un nasture.
„Nu e plicul,” spuse Mara.
La tarabă, vânzătorul îi salută: „Hei, detectivi! Ce căutați?”
Mara înghiți. „Am pierdut un plic galben.”
Vânzătorul se uită sub masă, apoi lângă lădițe. „Am găsit ceva galben… dar e un măr!” ridică un măr galben ca o lună mică.
Mara zâmbi, deși era îngrijorată. „Mulțumim. Mărul e frumos, dar plicul e plat.”
Atunci, o doamnă cu o geantă mare și un șal portocaliu se apropie. „Plic galben? Am văzut un plic galben acum câteva minute.”
Mara se lumină. „Unde?”
Doamna arătă spre standul cu magneți și cărți poștale, chiar lângă o cutie poștală roșie.
„Acolo,” spuse doamna. „Un domn l-a ridicat de jos și s-a dus să întrebe la info.”
Mara își strânse pumnul mic, ca un semn de curaj. „Atunci mergem la cutia poștală!”
Partea 3: Indiciul din poze și cartea poștală
Standul cu cărți poștale era ca un mic curcubeu: cărți cu munți, cu mare, cu flori, cu trenuri. Lângă el era o masă mică unde oamenii scriau mesaje.
Un domn înalt, cu o vestă albastră, stătea acolo și ținea… un plic galben.
Mara se opri la doi pași. Inima ei făcea „bum-bum”, dar ea își aminti: „Trag aer… și îl las afară.”
„Bună ziua,” spuse Mara, politicos. „Acela e plicul meu?”
Domnul se uită surprins, apoi zâmbi. „Poate. L-am găsit pe jos. Pe el scrie «Mara» cu creion. Ești tu Mara?”
Mara își deschise rucsăcelul și scoase creionul. „Da. Eu am scris. Ca să nu se piardă.”
„Atunci, iată-l,” spuse domnul și i-l dădu cu grijă. „Bravo că ai scris numele.”
Mara îl luă și îl ținu ca pe o comoară. „Mulțumesc!”
Mama oftă ușurată. „Mulțumim mult. Ne-ați ajutat.”
Luca sări. „Caz rezolvat!”
Mara însă își încruntă sprâncenele. „Nu chiar. Trebuie să aflăm cum a căzut.”
Mama se uită la rucsăcel. Fermuarul era puțin deschis.
„Aha,” spuse mama. „Uite. Când te-ai aplecat să vezi buburuza, fermuarul s-a deschis. Plicul a alunecat.”
Mara își aminti buburuza. Și roșiile. Și cum se aplecase. Totul se potrivea.
„Deci nu a fost pisica,” spuse Mara, uitându-se la pisica tărcată, care se tot învârtea pe lângă stand.
Pisica făcu „mrrr” și clopoțelul sună. Parcă zicea: „Eu doar mă plimb.”
Mara râse. „Îmi pare rău, pisico. Te-am bănuit.”
Apoi mama scoase o carte poștală cu un tren galben și o pajiște verde. „Asta îi place bunicii. Acum lipim poza.”
„Dar poza e în plic?” întrebă Mara.
Mara deschise plicul. Înăuntru era o bandă de poze de la fotomat. Era chiar ea, Mara, cu obraji rotunzi. În prima poză zâmbea mic. În a doua își ținea degetul la gură ca un detectiv. În a treia făcea ochi mari, iar în a patra își îmbrățișa ursulețul de pluș.
„Uau,” spuse Luca. „Ești detectiv în poze!”
Mara se simți caldă în piept. „Da. Detectiv liniștit.”
Mama lipi una dintre poze pe cartea poștală, cu puțin lipici. Apoi îi dădu Marei un pix.
„Vrei să scrii tu ceva?” întrebă mama.
Mara se așeză la masă. Literele ei erau mari și rotunde, ca niște gogoși. Scrise încet, cu limba între dinți, ca să iasă bine.
„Dragă bunica,
Te iubesc.
Am rezolvat un mister.
Pupici, Mara.”
Mama mai scrise dedesubt: „Am fost la piață și am făcut poze la fotomat. Mara a fost foarte atentă și calmă.”
Mara se uită la cutia poștală roșie. Avea o gură îngustă, ca un zâmbet.
„E momentul,” spuse Mara.
Ea ținu cartea poștală cu două mâini. Se uită o clipă la fotografia ei și își aminti cum s-a speriat când plicul lipsea. Apoi își aminti cum a respirat încet, cum a pus întrebări, cum a găsit indicii și cum a ales să nu creadă prima idee, cu pisica.
„Când nu știu, mă pot liniști și pot căuta,” șopti Mara.
„Exact,” spuse mama. „Și ai cerut ajutor. Asta e foarte deștept.”
Luca ridică degetul. „Și eu am ajutat cu firul roșu!”
„Da,” spuse Mara. „Ai fost martor important.”
Mara băgă cartea poștală în cutie. Se auzi un „plop” moale.
Pisica tărcată trecu pe lângă ei, apoi se opri și se întinse. Mara îi mângâie capul. Clopoțelul făcu „clin”.
„Misterul s-a terminat,” spuse Mara. „Și totul e bine.”
Mama o luă de mână. „Hai să luăm și un covrig. Detectivii au nevoie de gustări.”
Mara râse. „Da. Dar întâi închid fermuarul.”
Și îl închise cu grijă, până la capăt.
Au ieșit din piață. Soarele era blând. Mara se simțea ușoară, ca o pană. Un caz mic, dar important, fusese rezolvat: cu ochi atenți, întrebări simple, o inimă calmă și o carte poștală care pleca la drum, spre bunica.
