Capitolul 1: Pic-pic, ca un ceas enervant
În fiecare noapte, în Baia din Fundul Grădinii, se auzea un „pic… pic… pic…”, de parcă cineva își făcea temele la tobe pe o țeavă.
Iepurele Radu stătea cu urechile ciulite, cu lampa de veghe aprinsă și cu o expresie de detectiv care tocmai și-a pierdut lupa în supă.
„Nu pot să dorm cu ritmul ăsta,” mormăi el. „Dacă tot e magie în lume, măcar să fie o magie cu bun-simț.”
Radu nu era un iepure obișnuit. Avea un talent rar: se strecura prin lucrurile mărunte ale vieții și le scotea la iveală partea amuzantă. Uneori doar din priviri. Alteori din greșeală.
În dimineața următoare, a convocat un consiliu pe covorul de iarbă: prietena lui, Lia (o veveriță cu obrajii mereu plini de planuri), și Moș Ilie (o broască țestoasă care vorbea încet, ca să aibă timp cuvintele să ajungă din urmă).
„Avem o urgență,” spuse Radu solemn. „O scurgere. Noaptea. Picură. Mă scoate din minți.”
Lia își puse o ghindă după ureche, ca pe un creion imaginar. „Poate e un duh al robinetelor. Se hrănește cu apă și nervi.”
Moș Ilie clipi lent. „Duhurile se hrănesc din multe. Unele din aplauze. Altele din supă de urzici.”
Radu își încrucișă lăbuțele. „Orice ar fi, vreau s-o astup. Azi. Mai ales la noapte. Fuga de noapte trebuie să se termine.”
„Ai zis ‘fuga' ca și cum țeava ar fugi,” râse Lia. „Îmi place.”
„Nu fugiți voi de la subiect,” spuse Radu. „Mergem la Baia din Fundul Grădinii. Și dacă e un duh, îl convingem să… se comporte.”
Capitolul 2: Baia cu ecou și săpun nervos
Baia din Fundul Grădinii era o căsuță mică, cu ușă șubredă și miros de săpun de mentă. Înăuntru, robinetul stătea ca un rege obosit, iar sub el, o picătură se pregătea să cadă cu aroganța unui actor principal.
„Pic,” făcu picătura, ca și cum ar fi zis: „Eu decid aici.”
Radu se apropie și-i șopti robinetului: „Te rog frumos, nu mai plânge noaptea.”
Robinetul nu răspunse. Evident. Era robinet.
Lia băgă nasul în chiuvetă. „Aici e o magie… dar mică. Ca un secret.”
Moș Ilie își scoase dintr-o traistă un fel de lupă făcută dintr-un strop de rășină și o coajă de nucă. „Să vedem. Aha. Garnitura e… obosită.”
„Garnitura?” repetă Radu, de parcă ar fi fost numele unui vrăjitor.
„O bucată de cauciuc,” explică Moș Ilie. „În lumea mare, se schimbă. În lumea noastră… se roagă.”
Radu își ridică sprânceana (ceea ce, la un iepure, e un eveniment). „Atunci o rugăm să se strângă.”
Lia scoase o sticluță mică, cu etichetă scrisă strâmb: „Lipici de păpădie. Ține orice. Uneori și prietenii, dacă nu sunt atenți.”
„Perfect,” spuse Radu. „Astupăm scurgerea, lipim garnitura și la noapte dorm.”
Când au turnat lipiciul, acesta a făcut „plop!” și a scos o bulă care a semănat suspect de mult cu o față care râdea.
„Ați… auzit?” șopti Lia.
„Eu nu am auzit nimic,” spuse Radu, tare, ceea ce e exact cum vorbești când ai auzit ceva.
Din scurgere se ridică un firicel de abur și o voce mică, ca un țânțar cu actorie:
„Cine îmi închide scena? Eu sunt Domnul Picur! Interpret de noapte!”
Radu înghiți în sec. „Înțeleg. Avem un duh.”
„Un duh dramatic,” completă Lia. „Vai de mine.”
Capitolul 3: Domnul Picur cere aplauze
Aburul se strânse într-o siluetă cât o cană. Avea o pălărie făcută din capac de borcan și o pelerină din șervețel ud. Se înclină.
„Domnul Picur, la dispoziția voastră. Eu picur ca să mențin tradiția. Fără mine, noaptea e… prea liniștită.”
„Noaptea e pentru somn,” zise Radu, cu voce de iepure care a citit o carte de reguli. „Nu pentru concerte.”
„Concert?” se umflă Domnul Picur. „E un spectacol! Un picur aici, un picur acolo, un suspin, o emoție…”
Lia îl privi atent. „Și de ce doar noaptea?”
Duhul își răsuci pelerina. „Ziua, lumea mă ignoră. Noaptea, când toți sunt sensibili și se gândesc la sensul vieții… pac! apar eu. E artă.”
Moș Ilie își drese glasul încet. „Arta e frumoasă, dar când te trezești de cinci ori să numeri picăturile, începi să-ți dorești o altă formă de cultură.”
Radu își strânse lăbuțele în pumni mici. „Domnule Picur, eu vreau să bochez scurgerea. Asta e dorința mea centrală. Serios. Vreau să se termine fuga de noapte.”
„Fuga de noapte?” repetă duhul, încântat. „Sună ca un titlu de piesă! ‘Fuga de Noapte: Tragedia Garniturii Obosite!'”
Lia izbucni în râs. „Asta e chiar bună.”
Radu n-avea chef să râdă, dar i-a scăpat un pufnit. Duhul se lumină.
„Aha! Râs! Aplauze interioare! Vedeți? Eu hrănesc umorul.”
„Bine,” spuse Radu, negociator. „Îți dăm umor, dar tu încetezi să picuri. Faci altceva. Ziua. Sau… o dată pe săptămână.”
Domnul Picur își puse mâna pe inimă, de parcă ar fi avut una. „Fără picur, fără scenă. Fără scenă, fără sens.”
Moș Ilie zise calm: „Sensul se găsește și în a nu enerva iepurii.”
„Și în prietenie,” adăugă Lia repede. „Uite o idee: îți facem o scenă adevărată. În curte. Un mic teatru. Și tu cânți… fără apă.”
Duhul clipi. „Fără apă? Dar eu sunt… apă.”
„Atunci,” spuse Radu, „înveți să fii și… poveste.”
Pentru prima dată, Domnul Picur tăcu. Asta era semn clar că un duh se gândește, ceea ce e rar, pentru că duhurile preferă să plutească și să se creadă importante.
„Bine,” spuse el, în cele din urmă. „Dar am o condiție. Vreau un rol principal. Și vreau… un efect special.”
„Ce fel de efect?” întrebă Lia, deja îngrijorată.
„Un ‘Țșșș!' final,” spuse Domnul Picur fericit. „Ca atunci când se închide un robinet perfect.”
Radu își frecă fruntea. „Putem lucra cu asta.”
Capitolul 4: Teatrul din lighean și vraja greșită
Au construit scena în curte dintr-un lighean întors, două bețe și o perdea făcută dintr-o șosetă singură (șosetele singure sunt foarte bune la teatru, fiindcă oricum au nevoie de un scop în viață).
Lia a desenat bilete pe frunze. Moș Ilie a adus „publicul”: două arici curioși, o mierlă care comenta tot și un motan de vecini care se prefăcea că nu-i pasă, dar stătea chiar în primul rând.
Radu se ocupă de partea serioasă: scurgerea. A adus lipiciul de păpădie, o bucată de frunză tare și, după multe încercări, o… dopișoară improvizată dintr-un ghindă.
„Ești sigur?” întrebă Lia, în timp ce Domnul Picur repeta „Țșșș!” în culise.
„Sunt iepure,” spuse Radu. „Noi suntem specialiști în lucruri care par simple și se complică.”
A introdus ghinda în scurgere și a apăsat cu grijă.
Atunci s-a întâmplat quiproquo-ul. Lipiciul de păpădie, care ține orice, a decis să țină… tot.
A ținut ghinda, a ținut frunza, a ținut o parte din aburul Domnului Picur care se strecurase curios pe țeavă. Și a ținut și un „Țșșș!” care s-a comprimat ca un balon.
„ȚȘȘȘȘȘȘ!” a izbucnit deodată, ca un șarpe politicos care tocmai a călcat pe o jucărie.
Publicul a sărit în sus. Mierla a strigat: „Critică: prea mult suspans!”
Motanul a făcut un salt demn de legendă și a aterizat într-un tufiș, de unde a pretins că asta a fost intenția lui de la început.
Domnul Picur a ieșit din culise, lipit pe jumătate de o sfoară de rufe, cu pălăria strâmbă. „Eu… eu am fost… aspirat artistic!”
Radu a tras aer în piept. „Gata. Am făcut-o și pe asta. Am astupat scurgerea și am… prins duhul.”
„Nu mă prinde nimeni!” protestă Domnul Picur, dar vocea îi era mai subțire. „Doar… mă agăț temporar de realitate!”
Lia îl dezlipi cu grijă, folosind o firimitură de unt (pentru lipiciul de păpădie, untul e ca o negociere calmă).
„Radu,” zise Moș Ilie, „asta se numește ‘a rezolva problema' și ‘a crea alta' în același timp.”
„Mulțumesc,” spuse Radu. „Asta e brandul meu.”
Capitolul 5: Acordul picăturii și prietenia în două rânduri
Seara, când publicul s-a adunat iar, Domnul Picur stătea pe scenă, liber, dar cu o bandă mică de frunză pe pelerină, ca un plasture de onoare.
Radu se așeză în față, obosit, dar hotărât. „Ascultăm. Dar după spectacol, nu mai picuri în baie. Înțelegem?”
„Înțeleg,” spuse Domnul Picur, iar pentru prima dată nu suna dramatic. „Știi… când picuram noaptea, credeam că sunt important. Dar era doar… singurătate cu ecou.”
Lia se înmuiă. „Of. Ai fi putut să zici asta de la început.”
„Nu se zice de la început,” replică duhul, ofensat. „Se zice după două acte și o pauză.”
Moș Ilie încuviință. „Așa sunt poveștile. Și uneori și prietenii.”
Spectacolul a fost simplu și amuzant: Domnul Picur imita obiecte din baie. O periuță de dinți nervoasă. Un prosop melancolic. Un săpun care alunecă teatral și strigă: „Adio, lume crudă!”
Radu râdea cu hohote, deși încerca să pară matur. La 11-12 ani, maturitatea vine în valuri: uneori ești foarte serios, alteori te împiedici de propriul râs.
La final, Domnul Picur ridică mâinile. „Efectul special!”
Toți tăcură.
Duhul inspiră, se strânse ca o picătură perfectă și făcu un „Țșșș!” scurt, satisfăcător, ca atunci când se închide un robinet fără ceartă.
Publicul a aplaudat. Chiar și motanul a dat din coadă, ceea ce, la motani, e un fel de recenzie de cinci stele.
Radu se ridică și se apropie de duhul mic. „Bine. Ți-ai găsit scena. Acum… îți ții promisiunea?”
Domnul Picur își scoase pălăria. „Nu mai picur noaptea. Mă duc în teatru. Și, din când în când, dacă vrei… pot să fac un ‘pic' doar în glumă. Ziua. Un singur ‘pic'. Ca o semnătură.”
Radu se prefăcu că se gândește. „Un ‘pic' pe lună.”
„Pe săptămână!” zise duhul rapid.
„Pe lună,” repetă Radu, cu voce de negociator.
Lia interveni: „Pe săptămână, dar doar când e cineva treaz să râdă.”
„Așa!” spuse Moș Ilie. „Compromisul e dopul social.”
Domnul Picur străluci. „Accept!”
Capitolul 6: Noaptea liniștită și îmbrățișarea de final
În noaptea aceea, Radu s-a dus în Baia din Fundul Grădinii ca un inspector. A atins robinetul. A privit scurgerea astupată cu ghinda. Totul era calm.
A stins lumina.
Așteptă.
Nimic.
Niciun „pic”.
Doar liniștea aceea bună, ca o pătură groasă.
Radu zâmbi în întuneric. „În sfârșit.”
A doua zi, în curte, Lia a adus prăjituri mici din frunze de zmeur. Moș Ilie a adus o cană de ceai (pentru el, ceaiul era un eveniment). Domnul Picur a apărut pe scenă, făcând o reverență mică, fără să inunde nimic.
„Radu,” spuse Lia, „ai vrut doar să astupi o scurgere. Și uite, ai făcut un prieten.”
Radu își mișcă urechile, jenat. „Nu am făcut un prieten. Am… gestionat o situație.”
„Sigur,” zise Moș Ilie, zâmbind încet. „Prietenia e o situație care se gestionează toată viața.”
Domnul Picur își drese glasul. „În cinstea voastră, voi face un singur ‘pic'… doar în imaginație.”
„Perfect,” spuse Radu. „Acolo nu mă trezește.”
Lia se apropie de Radu și-l îmbrățișă scurt, dar strâns. Moș Ilie își întinse lăbuța pe carapace, atingându-i ușor. Domnul Picur, fiind duh, nu putea îmbrățișa ca lumea, așa că se înfășură în jurul lor ca o panglică răcoroasă, fără să ude.
Radu se trezi în mijlocul unei îmbrățișări colective, cu prietenii lipiți de el ca o promisiune caldă.
„Bine,” mormăi el, cu voce fericită. „Asta… chiar ține mai bine decât lipiciul de păpădie.”
