Capitolul 1 — Norul care nu voia să stea
Lia avea două lucruri în minte în fiecare dimineață: harta din carnet și ceaiul de seară. Într-o zi, când s-a trezit, a descoperit că în grădina ei se ghemuia un nor mic cât o pernă de pisică. Nu ploua, doar se uita la flori cu o atitudine nedumerită, ca și cum încerca să-și amintească ceva important.
— Bună dimineața — a spus Lia, pentru că așa fac oamenii când găsesc lucruri ciudate. Norul a scuturat o picătură și a oftat. Sunetul a fost mai mult ca un suspin de cineva care a uitat o glumă bună.
— Cred că e pierdut, a zis Lia. Nu mi-a răspuns. Norul scâncea ca o clopoțică mică. Apoi, pe neașteptate, a început să se rostogolească spre poartă, purtat de vânt ca de o idee grăbită. Lia a alergat după el.
Nu i-a trecut prin cap că o etapă a vieții poate începe cu urmărirea unui nor. A început pur și simplu. Copiii știu să sară în aventuri fără zăbavă. Când ajunse la poartă, norul s-a înălțat, a făcut o piruetă jucăușă și a sărit pe coama casei.
— Stai! strigă Lia. Trebuie să te leg! Am citit în cartea bunicii cum se leagă lucrurile care fug.
Bunica îi lăsase Lia o carte despre „Lucruri Practic Păstrate”. Nu era o carte serioasă; avea poze cu șosete care se ascundeau și instrucțiuni pentru vorbit cu jaloanele gnomoase. Lia o iubea pentru că povestea că orice lucru, oricât de zbuciumat, are nevoie de un loc și de cineva care să încerce.
Capitolul 2 — Planul de legare
Lia își puse pe cap o pălărie care semăna cu o farfurie întoarsă — pentru inspirație — și adună lucrurile utile: o șnurică cu mărgele, o lingură de lemn, o bucată de clemă și un borcan cu miere (că tot era bun pentru negocieri). În portbagajul gândurilor ei, adăugă și un plan vag, cu multe „poate” și „dacă”.
— Norule, spuse ea, eu sunt Lia. Vreau doar să te leg, nu să te țin ostatic.
Norul tuse (a făcut un nor de ceață mic) și se furișa pe o antenă. Stătea acolo cu gravitate de om care s-a cocoțat pe o stâncă. Lia urcă pe acoperiș cu o agilitate de maimuță de basm. (Trebuie spus că acoperișurile sunt foarte bune pentru gândit.)
— E ca o sfoară? întrebă norul, voce mică și ușor făcută din ecou.
— E o sfoară care poate fi îmblânzită — zise Lia. Am vorbit cu șosetele pierdute, știu cum se negociază.
Încercă s-o leguiască cu mărgelele. Norul le privi cu ochi de vapori; mărgelele se înfățișau într-o lumină ca de carnaval. Dar când Lia strânse nodul, norul făcu un salt și se desprinse, lăsând-o cu coarda în mână și cu un sentiment de „o, nu” în buzunarul inimii.
— Hmm, trebuie un plan B, murmură Lia.
Capitolul 3 — Consultarea cu vecinii magici
Lia coborî și mers în sat. Căută ajutor. Vecinii aveau tot felul de proprietăți practice: Doamna Murdar avea dățile cu vise potolite; Domnul Crenguță deținea umbre potrivite pentru piese de teatru; iar bătrânul Papuc era atârnător de baloane de săpun. Fiecare oferea un sfat, iar Lia le lua pe toate ca pe un set de legume pentru o supă.
— Folosește fir de argint, zise Papuc. Argintul ține urmele de foc și cele de nor.
— Sau pune-l să povestească — sugeră Doamna Murdar. Norii urăsc să se plictisească.
— Bea ceai cu el, spuse Domnul Crenguță. Ceaiul face minuni; unii norii devin prieteni.
Lia plecă cu o pungă plină de idei și cu o curiozitate care zbura mai tare decât norul. În drumul ei înapoi, observă că norul se plimba pe stradă, râzând de umbrele oamenilor. Când îl zări, se apropie pe vârfuri și-l invită:
— Vrei o poveste? Vrei un ceai? Vrei un loc unde să te aşezi fără să fugi?
Norul se opri, curios. Parcă era în primul rând la teatru. Începură să-i povestească despre locuri pe care le văzuse: coame de munte, antene cu lăcuste, o rață care făcea cale pe apă cu un baston. Povestea făcea bule în jurul lui, ca niște gogoși de aer.
Capitolul 4 — Testul mărgelelor și al poveștilor
Lia încercă din nou mărgelele. De data asta nu înfășură sfoara ca pe o capcană, ci ca pe un colier. Vorbi pe măsură ce lega: povești cu bunici care țineau amintiri în buzunare, cu pisici care memorează ferestre, cu flori care știu nume de stele. Norul părea foarte atent.
— Îmi place când spui, zise el. Când povestești, mă simt… acasă.
— Atunci rămâi aici, spuse Lia, cu voce hotărâtă. Vrei să fii prietenul meu?
Norul ezită. Erau norii care pleacă din firea lor; nu e ușor să renunți la zbor. Dar Lia îl privi cu ochi de om care încearcă și nu se dă înapoi. Curajul de a încerca poate schimba norul furtunos în prieten matinal.
— Bine, spuse norul într-un foșnet de promisiune.
Lia făcu un nod mic, dar ferm. Nu era un nod forțat; era un nod de înțelegere. Îl strânsese cu delicatețe, lăsându-l liber să respire, dar suficient de apropiat ca să nu plece când vede o pasăre frumoasă.
Când a terminat, tot satul s-a adunat pe stradă. Era o scenă potrivită pentru o comedie. Cineva aruncă confetti de hârtie, altcineva fluiere, iar norul, rușinat dar mândru, făcu o ploaie fină pe covorul florilor. Florile tresăriră ca niște peruze. Copiii râseră, adulții zâmbiră. Lia simți că inima îi bătea ca un tobe micuțe.
Capitolul 5 — Un test neașteptat
Deja credea că misiunea era îndeplinită când apăru vântul. Un vânt cu idei de călătorie. Norul tresări.
— Nu pleca, spuse Lia, și din vocea ei se simțea cerbicia. A încercat s-adună toate motivele pentru a-l păstra: poveștile, mărgelele, o promisiune. Norul stătea pe loc, dar vântul, obraznic, făcu presiune.
Lia nu se lăsă. Se gândi la cartea bunicii. Își amintea o frază: „Când ceva vrea să plece, nu-l lega; arată-i că e bine să rămână.” Așa că, în loc să tragă nodul mai tare, i-a cusut norului o mică buzunară invizibilă. În buzunar a pus o amintire: o frunză de toamnă găsită de Lia, cu o culoare de portocaliu vesel.
— Ține asta, zise Lia. Când vei vrea să pleci, amintește-ți de această frunză.
Norul tinu frunza. Apoi, dintr-o dată, făcu ceva neașteptat: își desfăcu marginile ca pe o plapumă și o înfășură în jurul bătrânului Papuc, care se plimba singur în piață.
— Mulțumesc, spuse Papuc. E ca o pătură de nori.
Lia înțelese: norul nu rămăsese doar pentru ea; rămăsese pentru lucrurile care îi făceau bine tuturor. Eroul care încearcă nu salvează doar un obiect, salvează și inimile.
Capitolul 6 — Ceaiul de seară
Seara coborî blândă. Lia și norul se depărtară unul de celălalt într-un fel de dans: el plutind la fereastra ei, ea cu o ceașcă de ceai cu ierburi. Pipericile din curte adormiseră. Luna se făcea curioasă.
— E rândul meu acum, spuse Lia, și își împletise degetele pe lângă ceainic. Vrei să încerci un ceai?
Norul fumega puțin ca o sobă leneșă, și apoi acceptă. Lia turnă ceaiul în două cești — una pentru ea și una pentru nor. Norul nu avea gură, dar avea o porțiune de aer care putea sorbi. Într-un ritual mic, Lia sufla în ceașcă și, ca prin magie, norul își întinse marginile și absorbi aroma: mentă, tei și o floare mică pe care bunica o numea „curaj”.
— Ai fost curajoasă, îi zise Lia.
— Ai încercat, răspunse norul, și glasul îi era de vată dulce.
Se așezară la marginea acoperișului. Cerul fu plin de stele care păreau să asculte. Lia sorbi din ceai. Era cald, era amărui într-un mod bun, și mirosea a povești. Norul făcea o ploaie mică, numai cât să cânte pe țigle.
— Uneori, spuse Lia, nu știi dacă poți lega un nor. Dar poți încerca. Și chiar dacă nu iești perfect, sunt oameni care te vor ajuta.
— Și eu te voi ajuta să nu pleci, zise norul.
Au râs amândoi — Lia cu dinții și norul cu fulgi de ceață. Seara s-a terminat cu două cești goale și o noapte care promitea dimineți pline de lucruri neașteptate. Lia învățase ceva simplu: curajul nu e doar marele salt, ci și hotărârea de a încerca din nou. Norul? El rămase legat cu un nod blând, cu o buzunară pentru frunze și cu o prietenie care mirosise a ceai de tei.
