Capitolul 1
În bucătăria bunicii, borcanul cu piper stătea ca un turn mic, negru și important, pe raftul de sus. Sub el, sarea se prefăcea că nu-l cunoaște. Zahărul zâmbea prea alb ca să fie de încredere.
Matei, 11 ani, își ținea mâinile la spate ca și cum ar fi ascuns o explozie. Era timid. Genul care salută încet, ca să nu sperie aerul. Dar avea un vis măreț, ciudat și perfect al lui: să dozeze piperul astfel încât să strănuți. Nu prea mult, nu prea puțin. Un strănut exact, ca o notă într-o melodie.
— De ce vrei asta? îl întrebase bunica ieri, mestecând supa de găluște.
Matei înghițise curajul cu tot cu nod.
— Ca să… fie… corect. Un piper bun te face să strănuți o dată. Doar o dată. Ca un semn.
Bunica îl privise lung, apoi îl mângâiase pe creștet.
— Bine, micule alchimist. Dar ai grijă. În casa asta, condimentele au urechi.
Matei râsese, dar acum, singur, se uita la borcan și parcă i se părea că-l privește și el, cu mii de boabe-ochi.
Pe masă era un caiet cu coperți verzi: „Manualul Mic de Magie Domestică (ediție neoficială, găsită între rețete)”. Nu era chiar magie cu fulgere și dragoni. Era magie cu linguri care dispar, șosete care se împerechează singure și ceai care se răcește exact când îl uiți.
Matei deschise la pagina despre „Condimentare și consecințe”. Acolo scria, cu litere care păreau să fi fost scrise de un stilou care râdea:
„Piperul nu e doar piper. E piper cu personalitate. Dozează-l cu modestie. Dacă te lauzi, el îți intră în nas.”
Matei își frecă nasul, precaut.
— Nu mă laud, șopti el. Doar… experimentez.
Din raft se auzi un foșnet. Borcanul cu piper se clătină un milimetru, ca și cum ar fi dat din cap.
Capitolul 2
În după-amiaza aceea, Matei își organiză primul experiment. Obiectiv: „Strănut Unic, Voluntar, Civilizat”.
Așeză pe masă trei farfurioare cu felii de măr. Pe fiecare scrise cu pixul: „Puțin”, „Medie”, „Eroică”. Ultima i se părea deja cam îndrăzneață, așa că trase o linie și scrise „Doar puțin curajoasă”.
Din manual, o notiță sărea în ochi:
„Regula de aur: piperul se măsoară în promisiuni. Dacă promiți prea mult, te ține de cuvânt.”
Matei ridică borcanul. Capacul era strâns, ca și cum piperul nu voia să iasă la joacă. Matei îl răsuci cu grijă. „Clac!” Capacul cedă și un miros înțepător îi gâdilă gândurile.
— Să nu fac prostii… murmură el, apoi scutură o idee de piper pe prima felie.
Nimic.
Pe a doua felie puse un praf. Mărul părea că poartă un pulover cu pete negre. Matei mușcă, mestecă, așteptă… și nimic, doar un gust de „poate”.
Pe a treia felie, cu inima bătând ca o tobă mică, puse o cantitate care ar fi făcut un cavaler să tușească din respect. Mușcă. Mestecă. Simți cum piperul urcă pe nas ca un alpinist grăbit.
— Hai… doar o dată… îi ceru el.
„HAPCIU!” strănutul explodă, puternic, sincer, de parcă cineva ar fi tras o trompetă în sufragerie.
Și apoi… încă unul.
„HAPCIU!”
Matei îngheță, cu ochii mari.
— Nu! Unul singur! Am zis unul!
De undeva, parcă din borcan, se auzi un chicotit. Un râs subțire, ca o scânteie.
În același moment, pisica bunicii, Cozonel, sări pe masă și privi felia de măr „Doar puțin curajoasă” ca pe un dușman personal. Își apropie nasul, adulmecă și… „HAPCIU!” strănută, atât de tare încât mustățile îi tremurară ca niște antene.
— Cozonel! șuieră Matei. Ai furat strănutul meu!
Pisica îl privi indignată, ca și cum Matei ar fi acuzat-o că a mâncat luna. Apoi strănută încă o dată, mai mic, de parcă se scuza.
Din manual, o altă propoziție se încolăci pe pagină:
„Când piperul scapă din măsură, Strănutul devine o creatură. Are picioare. Și opinii.”
Matei își ridică încet privirea. În aer, deasupra farfuriei, plutea o biluță tremurătoare de praf negru, ca un ghem de fum. Și… chiar părea să aibă picioare mici.
— Oh, nu, șopti Matei. Am făcut… un Strănut.
Ghemul de praf făcu „hap” ca un salut și o luă la fugă spre hol.
Capitolul 3
Matei alergă după Strănut, cu manualul sub braț și cu bunul-simț rămânând în urmă, ofilit pe masă.
Pe hol, Strănutul sări pe cuier, apoi pe pălăria bunicii, și se rostogoli ca o bilă de bowling spre sufragerie. La fiecare săritură, scotea un „hap” scurt, ca un hohot de râs.
— Stai! îi spuse Matei, de parcă ar fi negociat cu o minge încăpățânată. Nu vreau să te rănesc. Doar… trebuie să te număr.
Strănutul se opri o clipă pe covor și se umflă mândru, ca un arici de fum. Apoi se aruncă spre bibliotecă.
Sufrageria bunicii era un fel de regat al lucrurilor cuminți: dantele, rame foto, o vază care nu accepta flori prea vesele. Dar biblioteca… biblioteca era altceva. Acolo stăteau cărți serioase și cărți care se prefăceau serioase. Unele își schimbau titlul când nu te uitai.
Strănutul se strecură printre rafturi și, cu o saltare îndrăzneață, se lipi de o carte groasă. Coperțile ei erau verzi, ca manualul, dar mai bătrâne și mai încăpățânate.
Pe cotor scria: „Cronica Micilor Vrăji Cuminți”.
Matei se apropie încet.
— Te rog, nu… nu intra acolo.
Era prea târziu. Strănutul se topi în coperta cărții ca într-un iaz. Cartea tresări. Apoi… se deschise singură.
O pagină se întoarse cu un foșnet ca de frunze. Literele de pe ea se ridicară, se scuturară și se așezară altfel, formând un fel de ușă desenată.
Matei își simți timiditatea în stomac, ca un peștișor care vrea să se ascundă. Dar visul lui, strănutul perfect, era acolo, undeva în carte.
— Dacă intru… o să fie ridicol, șopti el.
Din carte veni un „hap” provocator.
Matei își strânse umerii, ca și cum și-ar fi îmbrăcat curajul.
— Bine. Dar să știi că eu sunt… modest. Da? Modest!
Păși prin ușa de litere.
Aerul de dincolo mirosea a supă, a hârtie veche și a piper proaspăt. În fața lui se întindea un coridor ca o bucătărie nesfârșită, cu sertare cât pereții și oale care cântau încet. Pe jos, urme de praf negru, ca niște pași de furnică.
De undeva, o voce spuse:
— Bun venit în Domeniul Condimentelor, muritorule cu nas sensibil!
Matei se întoarse. Într-o cană, stătea un spiriduș mic, cu pălărie din frunză de dafin. Avea ochi ca două boabe de piper.
— Eu sunt Pipiță… sau Piperici… sau… cum vrei tu, zise spiridușul. Azi sunt în dispoziție de glume.
Matei înghiți.
— Eu sunt Matei. Și… am scăpat un Strănut. Vreau doar să-l… dozez.
Spiridușul râse.
— Să dozezi un Strănut! Ce plan drăguț! E ca și cum ai încerca să convingi un nor să plouă fix trei picături.
Matei își strânse manualul la piept.
— Dar se poate. Trebuie să se poată.
Spiridușul îl privi un moment, apoi făcu un semn cu mâna. O linguriță sări singură în aer și se înclină.
— Bine. Îți arăt Regulile Piperului. Dar ai grijă: piperul îi iubește pe cei care nu se cred eroi.
Matei roși.
— Eu… chiar nu mă cred.
Capitolul 4
Piperici îl conduse pe Matei prin coridor. Pe stânga erau „Dulapurile Mândriei”, care scârțâiau și se lăudau singure: „Uite ce frumos mă închid!”. Pe dreapta era „Chiuveta Adevărului”, care te stropea când mințeai. Matei se ținu departe.
— Prima regulă, spuse Piperici, sărind din cană pe umărul lui Matei: piperul simte dacă vrei să impresionezi. Dacă vrei aplauze, el îți dă strănuturi în rafală.
Matei dădu din cap. Își amintea de cele două „HAPCIU” de mai devreme.
— Nu voiam aplauze. Doar… să fie corect.
— A doua regulă: piperul nu se măsoară cu lingura, ci cu atenția. Te uiți, miroși, asculți.
— Asculți piperul? întrebă Matei.
Piperici își drese vocea, foarte serios, apoi imitând un boț de piper:
— „Sunt mic și negru și îți voi gâdila nasul, hihi!”
Matei izbucni în râs, apoi își acoperi gura.
— Scuze. E doar… amuzant.
— A treia regulă, continuă Piperici, este cea mai importantă: modestia. Când spui „știu tot”, piperul spune „atunci ia de tot”.
Ajunseră într-o sală rotundă, ca un capac de oală întors. În mijloc era o balanță veche, cu două talere. Într-un taler stăteau trei boabe de piper. În celălalt, o pană.
— Aici e Proba Echilibrului, spuse Piperici. Trebuie să faci balanța să stea dreaptă. Nu prin forță. Prin finețe.
Matei se apropie. Strănutul lui, ghemul de praf negru, sălta pe marginea balanței, ca un copil care nu vrea să meargă la culcare.
— Hei! îi șopti Matei Strănutului. Te rog. Ajută-mă. Vreau să fii… unul singur. Un singur strănut, frumos, și gata.
Strănutul făcu „hap” și se așeză pe talerul cu boabele, îngreunându-l. Balanța se înclină.
Matei își mușcă buza. Dacă punea prea mult, Strănutul ar fi râs. Dacă punea prea puțin, ar fi fugit iar.
Piperici îi întinse o cutiuță mică.
— Aici ai „Praf de Atenție”. Nu se vede. Dar se simte.
Matei o deschise. Era… goală.
— E goală, zise el, confuz.
— Exact, spuse Piperici. Atenția nu se vede. Pune o idee. Doar o idee.
Matei închise ochii. Se gândi la bunica, la supa de găluște, la liniștea din bucătărie, la faptul că nu trebuie să demonstreze nimic nimănui. Se gândi la visul lui și la cât de mic era, și totuși cât de important pentru el.
Apoi, foarte încet, suflă spre balanță, ca și cum ar fi pus un fulg invizibil.
Balanța tremură. Strănutul se micșoră puțin, ca și cum îi pierise cheful de scandal. Talerele se apropiară. Aproape perfect.
— Încă un pic, șopti Piperici.
Matei nu se grăbi. Mai suflă o dată, abia-abia.
Balanța se opri, dreaptă.
Strănutul scoase un „hap” mulțumit, ca un oftat, și se transformă într-o boabă de piper mai lucioasă decât celelalte.
— Ai reușit, zise Piperici. Ai domolit Strănutul fără să-l umilești. Asta e magie bună.
Matei simți o căldură în piept. Nu era mândrie umflată. Era o bucurie liniștită, ca atunci când îți iese o problemă la matematică și nu trebuie să strigi.
— Și acum? întrebă el.
Piperici îi arătă o ușă făcută dintr-o rețetă scrisă de mână.
— Acum te întorci. Dar ai grijă: când vei doza piperul în lumea ta, fă-o cu respect. Și cu zâmbet.
Capitolul 5
Matei păși înapoi prin ușa de rețetă și se trezi în sufrageria bunicii, cu cartea „Cronica Micilor Vrăji Cuminți” deschisă în fața lui. Strănutul dispăruse. În palmă, însă, simți o boabă netedă.
Bunica intră exact atunci, cu șorțul plin de făină.
— Matei? Ce faci cu biblioteca mea? sper că nu hrănești cărțile cu mere.
Matei își ascunse boaba în pumn.
— Nu, bunico. Doar… citeam.
Bunica îl privi, iar ochii ei parcă știau mai mult decât spuneau.
— Ai citit ceva interesant?
Matei ezită. Apoi, încet, își deschise palma și îi arătă boaba lucioasă.
— Am… învățat să ascult piperul.
Bunica oftă, ca și cum ar fi spus „Aha, iar”.
— Atunci vino să mă ajuți la cină. Avem nevoie de… un singur strănut.
Matei își simți obrajii încălzindu-se.
— Pot să încerc?
— Poți, zise bunica. Dar fără fanfară.
În bucătărie, supa fierbea. Aburii făceau ferestrele să pară că visează. Bunica îi dădu lui Matei o linguriță și borcanul de piper.
Matei își aminti de reguli. Nu pentru aplauze. Cu atenție. Cu modestie. Ridică borcanul, îl înclină ușor. Nu scutură ca un erou. Doar lăsă un firicel de piper să cadă, ca o ploaie de noapte.
Apoi mirosi supa. Ascultă, ca și cum supa i-ar fi spus „mulțumesc”.
Bunica gustă. Își ridică sprâncenele. Așteptă o secundă. Nasul ei tremură.
— Ha… hap…
Matei se încordă, sperând să nu urmeze un concert.
— HAPCIU!
Un singur strănut, rotund și perfect, ca un punct la finalul unei propoziții. Bunica râse.
— Exact unul. Bravo, micule alchimist.
Matei zâmbi, dar nu sări, nu se lăudă, nu ceru aplauze. Doar se simți… așezat.
— Nu eu, bunico, zise el încet. Piperul.
Bunica îl bătu ușor pe mână.
— Așa se vorbește. Modest și cu gust.
Cozonel, pisica, veni și se frecă de piciorul lui Matei, apoi adulmecă aerul cu suspiciune. Matei ridică degetul.
— Nu, Cozonel. Azi e piper cuminte.
Pisica păru dezamăgită. Poate sperase la un strănut de spectacol.
Mai târziu, după cină, bunica se așeză în fotoliu cu o carte. Matei se strecură lângă ea. Cartea era chiar „Cronica Micilor Vrăji Cuminți”. Bunica o deschise, iar Matei văzu o pagină pe care nu o mai observase: era albă, ca o zăpadă proaspătă.
Bunica îi puse cartea în brațe.
— E rândul tău să întorci pagina.
Matei atinse colțul foii. Era netedă și ușoară. În spatele lui, bucătăria ticăia, liniștită. În fața lui, pagina aștepta, cuminte, să devină altceva.
Matei zâmbi și, cu grijă, întoarse pagina.
