Capitolul 1: Dorința cu zurgălăi
Mara avea unsprezece ani și un talent liniștitor: putea sta nemișcată lângă lucruri care se grăbeau. Lângă un râu care se zbuciuma, ea oftează și râul parcă spunea: „Bine, bine, n-o mai fac așa mare.” Lângă o pisică ce-și ținea coada ca pe o sabie, Mara doar clipi, iar pisica se făcea brusc… pernă.
În după-amiaza aceea, în curtea bunicii, Mara își lipi fruntea de scoarța unui măr bătrân. Mărul era înclinat ca un bunic care se preface că doarme ca să nu fie pus să spele vase.
— Te salut, domnule Măr, șopti ea. Am o idee.
O idee, în satul Valea Gălăgioasă, nu era doar o idee. În sat, ideile aveau obiceiul să sară din buzunar și să-ți schimbe șosetele pe dos.
Mara se îndepărtă un pas și îl privi cu ochi serioși, de parcă îl măsura pentru un costum de gală.
— Vreau să te îmbrac cu clopoței.
O găină trecu pe lângă ea și se opri ca un judecător.
— Cotcodac? (care, tradus aproximativ, însemna: „Ai luat-o razna?”)
— Nu, nu! râse Mara. Nu pentru zgomot. Pentru bucurie. Ca un brad de Crăciun, doar că… măr.
Bunica ieși cu șorțul plin de făină și cu o privire care spunea: „Din nou ceva inventat?”
— Iar te uiți la copaci ca la dulapuri? întrebă ea.
— Nu ca la dulapuri. Ca la… prieteni care merită podoabe.
Bunica își frecă mâinile și făina se ridică într-un nor mic. Norul făcu o buclă artistică și căzu fix înapoi pe șorț, ca și cum știa unde îi e locul.
— Dacă vrei clopoței, trebuie să-i găsești. Și să nu-i iei de la vaca lui nea Petrică, că iar ne urmărește cu furca.
Mara zâmbi. Era calmă, dar înăuntru i se aprindea un fel de foc de aventură. În Valea Gălăgioasă, magia era ca mușețelul: creștea peste tot, dar nimeni nu o lua în serios până nu te durea burta.
— Atunci încep căutarea, spuse ea.
Găina clătină capul, ca și cum ar fi zis: „Să nu spui că nu te-am avertizat.”
Capitolul 2: Magazinul de Nimicuri și un „aproape” vrăjitor
În centrul satului exista un magazin. Pe firmă scria cu litere șterse: „NIMICURI NECESARE.” Nimeni nu știa cine hotărăște ce nimicuri sunt necesare, dar toți intrau acolo cu grijă, fiindcă rafturile aveau obiceiul să te privească înapoi.
Mara împinse ușa. Un clopoțel sună, de parcă se antrena pentru rolul principal.
— Ding! spuse clopoțelul.
— Exact, murmură Mara. Pe tine te caut.
În spatele tejghelei era domnul Bumbu, proprietarul. Avea mustață stufoasă și ochelari atât de groși încât părea că privește lumea prin două borcane cu compot.
— Mara! zise el. Ai venit să cumperi… aer? Avem aer de ieri, proaspăt.
— Am venit după clopoței.
Domnul Bumbu se lumină, apoi se întunecă, apoi se lumină iar, ca o lampă care nu se hotărăște.
— Clopoței avem, da. Dar să știi că sunt… speciali.
— Speciali cum?
De după un raft apăru un băiat, cam de vârsta ei, cu păr ciufulit și un șnur roșu legat la încheietură. Părea că tocmai se certase cu o carte.
— Ca mine, zise băiatul. Adică… aproape special.
— Cine ești tu? întrebă Mara.
— Toma. Ucenic de… chestii. Bunicul meu zice că sunt ucenic de vrăjitor. Eu zic că sunt ucenic de ghinion.
Domnul Bumbu tuși, important.
— Clopoțeii ăștia, continuă el, sunt clopoței de gospodărie. Îi pui pe ceva și… acel ceva își amintește să fie politicos.
— Un măr politicos? chicoti Mara.
— Nu strică, spuse Toma. La noi, până și ușile trântite ar avea nevoie de puțină politețe.
Mara se apropie de un coș cu clopoței. Erau mici, aurii, argintii, unii din aramă, unii pictați cu floricele. Când îi atinse, se auzi un cor delicat, ca ploaia pe acoperiș.
— Îi vreau pe toți, spuse ea fără să clipească.
Domnul Bumbu clipi el. De două ori. Apoi de trei ori, ca să fie sigur că nu visează.
— Pe toți? Asta înseamnă… mult.
Mara își scotoci buzunarele. Avea trei monede, o agrafă, o gumă de mestecat cu gust de mentă tristă și o piatră în formă de inimă.
— Nu am destul, recunoscu ea.
Toma își ridică șnurul roșu.
— Putem face schimb. Clopoțeii pentru… un serviciu.
— Ce serviciu? întrebă Mara, suspicioasă.
Domnul Bumbu scoase de sub tejghea o cutie. Cutia tremura ca și cum înăuntru ar fi fost un gând nerăbdător.
— A sosit o comandă pentru Primărie. Săpun de scos minciuni. Dar cutia nu vrea să meargă singură. Trebuie dusă până la doamna primar. Și… să nu fie scăpată.
Toma făcu o grimasă.
— Ultima dată am scăpat-o și a început să facă spumă în toată piața. Un porumbel a alunecat și a jurat răzbunare.
Mara își puse mâinile pe șold.
— Duc cutia. Dar clopoțeii sunt ai mei după.
— Înțelegere, zise domnul Bumbu. Dar luați și asta.
Îi întinse o panglică lungă, verde, cu model de frunze.
— Pentru copac, spuse el. Și pentru… împărțit. Panglica asta se împarte singură când e folosită cu bunătate.
Mara privi panglica și simți un fior mic, ca atunci când știi că te așteaptă o surpriză.
— Toma, vii?
Toma înghiți în sec.
— Dacă nu vin, ghinionul meu vine oricum. Măcar să-l văd de aproape.
Au luat cutia tremurătoare și au ieșit. Clopoțelul ușii le-a făcut cu ochiul:
— Ding-ding, ca să nu uitați!
Capitolul 3: Primăria, săpunul și porumbelul indignat
Drumul până la Primărie era scurt, dar cutia avea opinii. Se zvârcolea în brațele lor, ca un pește care tocmai a aflat că există biciclete.
— Ține mai strâns, șuieră Toma.
— O țin, spuse Mara calm. Cutie, te rog frumos să nu te porți ca un arici într-o cutie de carton.
Cutia se opri pentru o secundă. Apoi tremură mai încet, ca și cum ar fi zis: „Bine, dacă spui ‘te rog'…”
Primăria era o clădire mică, cu steag și cu o ușă care scârțâia într-un ton dramatic. Înăuntru, doamna primar scria ceva și părea că se ceartă cu pixul.
— Intră, dar nu aduce necazuri! strigă ea fără să ridice capul.
— Prea târziu, murmură Toma.
Mara puse cutia pe birou, cu o grijă de bibliotecară care mută un manuscris vechi.
— Livrare de la domnul Bumbu, spuse ea. Săpun de scos minciuni.
Doamna primar ridică ochii. Avea o privire ascuțită și un zâmbet care apărea doar când era convinsă că o să iasă un scandal mic, dar educativ.
— Săpun de scos minciuni? Perfect! Îl folosim la ședințele cu consilierii. Se spală pe mâini și… hop! adevărul sare ca broasca din lac.
Toma făcu un pas înapoi.
— Cutia nu se deschide aici, șopti el. Ultima dată—
— Știu, zise Mara. N-o scăpăm.
Atunci, de la fereastră, un porumbel bătu în geam cu aripa. Avea o expresie de parcă cineva îi furase firimiturile preferate.
— Crrr! crrr! (însemna clar: „Vă țin minte!”)
Toma se albise.
— E el. Porumbelul răzbunător.
Doamna primar se uită la porumbel, apoi la cutie.
— Aha, deci voi sunteți cauza patinajului artistic din piață. Frumos.
Cutia tremură brusc, speriată de tonul doamnei primar. Capacul se ridică un milimetru, ca o pleoapă.
— Nu! strigă Toma.
Mara puse palma pe capac.
— Stai. Respiră. E doar o doamnă cu pix.
Cutia se potoli. Porumbelul, însă, nu. Intră pe fereastră, se așeză pe birou și împinse cutia cu ciocul, testând-o ca pe un dușman.
— Hei! zise Mara. Nu e a ta.
Porumbelul scoase un sunet jignit. Apoi, ca să-și arate indignarea, lovi cutia din nou.
Și de data asta, capacul sări.
Un nor de spumă albă țâșni afară, ca o oaie foarte grăbită. Spuma se răspândi pe birou, pe dosare, pe pantofii doamnei primar. Și imediat, în aer, se auzi un cor de voci:
— Nu eu am mâncat prăjitura! Nu eu am uitat să ud florile! Nu eu am pus ștampila pe dos!
Doamna primar își ridică mâinile, pline de spumă, și oftă.
— Adevărul… e alunecos, spuse ea.
Mara și Toma se uitau unul la altul, cu ochii mari. Porumbelul se dădea înapoi, satisfăcut, ca un actor după replică bună.
Mara își păstră calmul. Își scoase din buzunar batista și începu să adune spuma cu mișcări rotunde.
— Îmi pare rău. O reparăm. Împărțim treaba, da?
Toma înghiți și dădu din cap.
— Eu șterg podeaua.
Doamna primar îi privi. Apoi zâmbi, pentru prima dată sincer.
— Bine. Dacă tot ați făcut mizerie, măcar o faceți împreună. Asta e… surprinzător de matur.
Porumbelul dădu din cap, de parcă aproba și el conceptul de „împărțit.”
După ce au curățat cât au putut, doamna primar le făcu semn.
— Luați asta, zise ea, scoțând din sertar o punguță cu clopoței vechi, ruginii. Au fost de la căruța bunicului meu. Nu-i mai folosesc. Dacă vreți să îmbrăcați un copac… măcar să nu fie doar de magazin. Să aibă poveste.
Mara luă punguța ca pe un cadou cald.
— Mulțumim. Îi împărțim cu ceilalți clopoței.
Toma ridică o sprânceană.
— Adică… chiar vrei să-i pui pe toți pe un copac?
— Da, spuse Mara. Un copac îmbrăcat cu clopoței e ca o glumă care nu se termină. Și glumele bune se împart.
Porumbelul, de pe pervaz, scoase un „crrr” moale, ca și cum ar fi zis: „De data asta vă iert… un pic.”
Capitolul 4: Panglica verde care se împarte singură
Au fugit înapoi la „Nimicuri Necesare”, cu spuma încă pe mâneci și cu un porumbel care îi urmărea de la distanță, ca un inspector.
Domnul Bumbu îi aștepta, ca și cum știa că o cutie de săpun nu se predă fără teatru.
— Ați livrat?
Toma se uită în jos.
— Am… livrat adevărul pe jos.
Mara ridică punguța de la doamna primar.
— Și am primit clopoței cu poveste.
Domnul Bumbu se înmuie la față, de parcă mustața lui ar fi devenit brusc un covrig.
— Atunci merita. Luați coșul cu clopoței. Dar aveți grijă: dacă se supără, încep să sune când mințiți.
Toma își puse mâna pe inimă.
— Eu nu mint. Eu doar… ocolesc adevărul ca pe o baltă.
Mara luă și panglica verde. Era lungă, lucioasă, cu frunze desenate care păreau că se mișcă.
Au ieșit în piață și au găsit-o pe Ruxi, prietena Marei, care vindea limonadă într-un borcan uriaș.
— Ce cărați acolo? întrebă Ruxi. Pare că ați jefuit Crăciunul.
— Îmbrăcăm un copac cu clopoței, spuse Mara.
Ruxi râse.
— În sfârșit, cineva pune modă pe natură! Pot ajuta?
Mara desfăcu panglica verde. În momentul acela, panglica se fărâmiță în mai multe panglici mai mici, fără să se rupă urât. Se despărțea ca un puf de păpădie, ordonat și jucăuș.
— Uau, zise Ruxi. Panglică cu generozitate automată.
— Așa a zis domnul Bumbu: se împarte singură când e folosită cu bunătate, spuse Mara.
Toma se uită atent, ca un detectiv.
— Deci dacă cineva e zgârcit…
Panglica se strânse la loc, ca o limbă care spune: „Nț!”
— Aha, zise Toma. Am înțeles.
Mara împărți panglici: una pentru Ruxi, una pentru Toma, una pentru ea. Apoi încă una apăru singură și se duse, ușor, spre un băiețel care se uita de la colț, cu ochii mari.
— Pentru tine, zise Mara. Vrei să vii?
Băiețelul, Dinu, își strânse căciula.
— Eu… nu știu să leg noduri.
— Nici eu nu știam să car cutii care fac spumă, spuse Toma. Și uite-mă.
Ruxi îi întinse un pahar de limonadă.
— Nodurile se învață. Limonada se bea. Și copacii se împodobesc. E o zi bună.
Au pornit spre curtea bunicii Marei, unde mărul bătrân își scutura frunzele ca pe niște sprâncene.
Porumbelul indignat îi urmărea în continuare. Acum, însă, părea mai curios decât furios.
— Dacă vine și el, îl punem paznic, șopti Ruxi.
— Sau critic de artă, zise Toma. Porumbeii au opinii.
Capitolul 5: Copacul îmbrăcat și clopoțeii cu personalitate
În curte, bunica se uita la ei ca la o invazie de furnici bine organizate.
— Ce-i cu trupa asta? întrebă ea.
— E echipa de îmbrăcat copaci, spuse Mara. Avem panglici și clopoței. Și… un porumbel.
Porumbelul se așeză pe gard, demonstrativ, ca un musafir important.
Bunica ridică din umeri.
— Atâta timp cât nu îmi îmbrăcați și găleata, faceți ce vreți. Dar să împărțiți clopoțeii, să nu vă certați.
Mara îi zâmbi.
— Tocmai asta facem.
Au început. Mara urcă pe un scăunel, Toma ținea coșul, Ruxi lega panglica, Dinu agăța clopoței jos, pe crengi mai mici. Mărul părea că se ține tare ca să nu chicotească.
— Clopoțelul ăsta e al meu! strigă Toma, ridicând un clopoțel mare, cu o stea.
Panglica lui se strânse brusc, ca un șarpe gelos, și îl trase ușor de încheietură.
— Au! Ce-am făcut?
Mara se uită la el.
— Ai zis „al meu” de parcă nu mai există nimeni. Încearcă „îl pun eu aici”.
Toma roși.
— Bine. Îl pun eu aici. Pentru toți.
Panglica se relaxă imediat, satisfăcută.
Ruxi începu să râdă.
— Panglica e profesoară de bunătate!
Clopoțeii, odată agățați, începeau să sune ușor. Nu era un clinchet haotic, ci un fel de muzică de joacă. Ca și cum vântul ar fi fost dirijor și copacul, orchestră.
Dinu, care era mic, se chinuia cu un nod. Mara coborî și îl ajută, fără să îi ia clopoțelul din mână.
— Ține aici. Așa. Acum treci panglica pe sub… și strânge. Vezi? E nod de prietenie.
Dinu zâmbi.
— Pot să-l fac singur pe următorul?
— Sigur.
Toma se aplecă spre Mara.
— Mărul ăsta chiar pare… fericit.
Mara își lipi din nou fruntea de scoarță. Simți vibrația clopoțeilor, ca un râu de sunete.
— Știi, eu nu vreau să fie cel mai zgomotos copac. Vreau să fie… cel mai primitor.
— Un copac care te întâmpină cu „ding-ding”, zise Ruxi. Elegant.
Bunica, din prag, strigă:
— Aveți grijă, să nu puneți clopoței prea jos, că se prinde pisica de ei și avem concert noaptea!
De parcă ar fi auzit, pisica bunicii apăru, se uită la copac și mieună cu dezaprobare, ca o critică de modă.
— Miau. (Însemna clar: „Prea mult accesoriu.”)
Porumbelul își umflă pieptul și scoase un „crrr” scurt, ca și cum ar fi spus: „Eu zic că e perfect.”
Când ultimul clopoțel a fost agățat, mărul părea îmbrăcat într-o haină strălucitoare. Panglicile verzi se legănau. Clopoțeii luceau. Vântul făcea repetiții, cu mișcări mici.
— Gata, spuse Mara, și vocea ei era calmă, dar plină. Acum…
— Acum ce? întrebă Toma.
Mara zâmbi ștrengărește.
— Acum îl lăsăm să facă magie de fiecare zi.
Capitolul 6: Casacada de bule
Seara se lăsa ca o pătură albastră. În curte mirosea a iarbă și a coajă de măr. Copacul, cu clopoțeii lui, suna când vântul respira.
Ruxi aduse borcanul de limonadă. Dinu aduse pahare. Toma aduse, cu o față vinovată, o sticluță mică.
— Ce e asta? întrebă Mara.
— Nu te supăra. Am luat-o de la domnul Bumbu… pe datorie. Soluție de făcut bule. Dar e… soluție de făcut bule adevărate. Nu din alea care pocnesc imediat. Din alea care… se cred importante.
Mara ridică o sprânceană.
— Și ai adus-o pentru că…
Toma își frecă ceafa.
— Pentru că un copac îmbrăcat cu clopoței merită și un final spectaculos. Și… pentru că am învățat ceva azi. Dacă facem bule, facem pentru toți.
Bunica ieși cu un lighean.
— Dacă faceți bule, să nu îmi faceți spumă în casă, că mă mut în copac.
Mara râse.
— Promitem.
Au turnat soluția în lighean. Ruxi găsi două paie mai groase. Dinu găsi un cerc de sârmă. Mara luă un băț cu o sfoară, ca la bulele uriașe.
— Atenție, zise Toma, foarte serios. Bulele au personalitate.
— Și clopoțeii au, zise Ruxi. Suntem înconjurați de lucruri cu opinii.
Mara își scufundă sfoara în lichid. Ridică încet. O peliculă lucitoare se întinse, ca o fereastră către altă lume. Apoi, din ea, se născu o bulă mare cât capul ei.
Bula pluti spre copac. Când atinse o panglică, clopoțeii sunară: ding-ding-ding! Bula vibra, ca și cum muzica o gâdila. Și nu se sparse. Se umflă puțin, ca un piept de curcan mândru.
— Uau, șopti Dinu.
Ruxi suflă și ea. Alte bule se ridicară, una după alta, ca niște baloane de sticlă. Vântul le prinse și le purtă prin clopoțeii mărului. Fiecare atingere scotea un sunet diferit. Ca și cum copacul ar fi povestit.
Toma suflă și el. De data asta, bulele lui ieșiră în șir, ca niște perle. Un porumbel trecu prin ele și, pentru o clipă, părea că poartă o coroană transparentă.
Porumbelul indignat scoase un „crrr” uimit, apoi se așeză pe o creangă și privi spectacolul ca un nobil iertător.
Bulele se înmulțeau. Mari, mici, rotunde, ovale, unele cu reflexe verzi, altele cu dungi curcubeu. Se ridicau în cascadă, ca o fântână de aer și lumină. Când se atingeau între ele, făceau „plip” și se lipeau pentru o secundă, apoi se desprindeau, râzând tăcut.
— E ca o ploaie care urcă! strigă Ruxi.
— O ploaie care nu te udă, completă Dinu, fericit.
Mara privi mărul. Clopoțeii lui cântau. Panglicile se legănau. Bulele treceau prin ele, iar sunetele păreau să împartă curtea în bucăți de veselie, pe care le primea fiecare.
Bunica, cu mâinile în șold, se uită în sus și zâmbi pe furiș.
— Ei, uite că merge. Copacul ăsta parcă face să fie loc pentru toți.
Mara se apropie de lighean și întinse bățul către Toma.
— Ți-l dau ție. Fă una uriașă.
Toma ezită.
— Eu?
— Da. Împărțim. Și… am încredere.
Toma luă bățul cu grijă, ca pe o responsabilitate lucioasă. Îl scufundă, îl ridică încet, și o bulă uriașă se formă, cât un pepene mare. Apoi cât o roată. Apoi cât o ușă.
— Ține! strigă Mara.
Ruxi și Dinu se apropiară, suflând ușor ca să o ajute să se desprindă. Bula uriașă pluti deasupra copacului, reflectând clopoțeii ca pe niște stele.
Și atunci, ca și cum mărul ar fi clipit, vântul se opri o clipă. Clopoțeii tăcură. Bula uriașă tremură.
Mara își ținu respirația. Toma își mușcă buza. Dinu strânse paharul de limonadă. Ruxi își lipi degetele, sperând să nu pocnească.
Bula uriașă se sparse… dar nu cu „poc”.
Se sparse într-o ploaie de bule mai mici. Sute. Mii. O cascadă de bule, curgând în jos și apoi ridicându-se iar, ca un râu care a uitat direcția și a decis să se distreze.
Curtea se umplu de lumină tremurătoare. Clopoțeii începu să cânte din nou, de parcă bulele le dădeau comenzi muzicale. Porumbelul se învârti o dată în aer, ca într-un dans, și apoi ateriză, foarte demn, lângă lighean.
Bunica râse cu poftă.
— Să nu ziceți că nu e magie! Magia e când împărțiți și până și bulele se înmulțesc!
Mara își ridică mâna și prinse o bulă pe vârful degetului. Bula îi oglindi ochiul, apoi se înălță, liberă.
— Domnule Măr, șopti ea, te-am îmbrăcat. Și ai împărțit muzica ta cu toți.
Clopoțeii sunară ușor, ca un răspuns.
Toma își îndreptă șnurul roșu și zâmbi.
— Cred că ghinionul meu a alunecat pe o bulă și a plecat.
Ruxi ridică paharul.
— Pentru copacul clopoțit!
Dinu ridică și el paharul, serios.
— Și pentru împărțit!
Mara închise ochii o secundă. Ascultă clinchetul, simți aerul plin de bule și râs. Era un final care nu avea nevoie de aplauze, fiindcă aplauzele erau peste tot: în sunet, în lumină, în prietenii care se țineau aproape.
Cascada de bule continua să curgă, ca o poveste care refuză să se termine prea repede, fiindcă știe că e ora perfectă de citit înainte de somn.
