Capitolul 1
În dimineața de 14 februarie, lumina era ca o limonadă caldă pe pervaz. În clasă mirosea a hârtie proaspătă și a lipici cu aromă de migdale, iar pe ușă atârna o inimă roșie decupată strâmb, ca și cum cineva o desenase pe genunchi.
Radu, care era curios din fire, dar și prudent ca un pisoi lângă o baltă, își ținea ghiozdanul lipit de picior. Avea deja un plan. Doar că planul lui nu era genul „lipesc o inimă și gata”. Nu. El voia o felicitare originală, din aia care să-l facă pe celălalt să zâmbească fără să știe de ce.
Lângă el, Matei își scutura penarul ca pe o maracas. Creioanele se izbeau între ele cu un zgomot vesel.
— Azi e ziua inimioarelor! a șoptit Matei, cu un aer de conspirator. Ai văzut că doamna a pus și un bol pentru „mesaje secrete”?
— Am văzut, a zis Radu. Și tocmai de asta trebuie să fim atenți. Dacă fac o felicitare prea... prea nu știu cum, o să pară că vreau să impresionez.
— Păi vrei, nu? a râs Matei.
Radu a ridicat din umeri.
— Vreau să fie frumoasă. Dar nu ca să mă laud. Ca să fie... un mic „mulțumesc” pentru prietenie.
Matei a făcut ochii mari, teatral.
— Uau, filozofule! Hai să facem ceva care să nu semene cu nicio inimă din galaxie.
Radu a zâmbit. Exact asta voia și el. Dar, prudent cum era, știa că ideile bune nu sar dintr-o dată ca floricelele. Unele trebuie încălzite încet.
Capitolul 2
La pauză, cei doi au fugit în bibliotecă, unde era liniște și mirosea a praf bun, ca în cutia cu amintiri a bunicii. Pe o masă erau reviste vechi cu proiecte de lucru manual: fluturi din carton, rame din bețe de înghețată, brățări din ață.
Matei a răsfoit repede.
— Uite, inimă pop-up! Când deschizi felicitarea, țâșnește o inimă!
Radu a strâmbat din nas.
— Sună ca o capcană. Dacă țâșnește prea tare, îi sare cuiva inima în ochi.
— Exact! a chicotit Matei. O surpriză... aproape medicală.
Radu a râs, dar apoi a pus degetul pe o pagină cu o ilustrație: o felicitare cu o fereastră mică, ca un hublou, și înăuntru se vedea un desen ascuns.
— Asta, a zis el încet. O „fereastră” spre ceva.
— Spre ce? a întrebat Matei, aplecându-se.
Radu s-a gândit. Afară, pe terenul școlii, un porumbel pășea cu o aroganță de director.
— Spre o scenă amuzantă. Ceva care să spună „îmi place că râzi cu mine”, nu „uite ce artist sunt eu”.
Matei și-a sprijinit bărbia în palmă.
— Deci... un fel de mini-comic? Și când deschizi, vezi altceva?
— Da! a zis Radu, simțind cum i se aprind ideile. Dar trebuie să fie făcută cu grijă. Să nu se rupă. Și să nu fie prea... pretențioasă.
— Pretențios e când scrii „Ești astrul meu cosmic” și îi dai cu sclipici, a decretat Matei. Noi facem ceva normal. Normal, dar genial.
Radu a notat în minte: fereastră, mini-comic, două straturi de hârtie. Prudența lui era mulțumită. Nu era ceva riscant. Doar... migălos.
— Ne trebuie carton, folie transparentă, marker subțire și o idee bună, a concluzionat el.
— Și un porumbel director, a adăugat Matei.
— Porumbelul rămâne afară, a zis Radu. Nu vreau urme pe felicitare.
Capitolul 3
După ore, au mers la Radu acasă. În camera lui era cald și mirosea a ceai de mentă. Pe birou stătea o cutie cu „comori”: capse, panglici, bucăți de carton, bilețele cu liste neterminate. Radu a deschis-o cu respect, ca pe un cufăr.
Matei a scos o pungă mică.
— Am adus eu folie de la un dosar vechi! Și niște abțibilduri cu stele. Să nu spui că nu sunt pregătit.
— Ești pregătit ca pentru o expediție pe Marte, a zis Radu.
Au întins cartonul pe masă. Radu a tras cu rigla o linie perfectă, apoi a oprit.
— Stai. Dacă o fac prea perfectă, o să pară... că mă străduiesc prea mult.
Matei a ridicat o sprânceană.
— Și dacă o faci strâmbă, o să pară că ai făcut-o cu cotul.
Radu a oftat.
— Deci trebuie să fie îngrijită, dar simplă. Ca un gest mic.
Matei a bătut din palme, ca un prezentator.
— Soluția: o facem curată, dar fără sclipici și fără poezii din secolul XIX. Simplu!
Au decupat o fereastră rotundă în copertă. În spate au lipit folia transparentă, ca un geam. Apoi Radu a desenat, pe o hârtie dinăuntru, un mic comic în trei cadre: doi băieți pe o bancă, unul ține o pungă de covrigei, iar porumbelul-director vine cu o privire severă. În a doua imagine, porumbelul „confiscă” un covrig. În a treia, băieții râd, iar porumbelul poartă o „cravată” desenată pe gât.
Matei s-a aplecat și a pufnit.
— Porumbelul arată ca și cum ar zice: „Conform regulamentului, acest covrig îmi aparține.”
— Exact, a zis Radu, mulțumit. Și sub ultimul cadru scriem: „Mulțumesc că râzi cu mine.”
Matei a luat markerul.
— Și pe copertă?
Radu s-a gândit. A simțit o emoție mică în stomac, ca o bilă de ping-pong.
— Pe copertă, doar: „Pentru prietenia noastră.” Fără nume mare, fără „cel mai tare”. Să fie modest.
Matei a dat din cap. Apoi a lipit cu grijă o mică stea pe colț, discret, ca un semn secret.
— O stea mică nu e laudă, e... condiment, a zis el.
Radu a zâmbit.
— Condiment aprobat.
Când au terminat, felicitarea arăta ca o mică fereastră spre o glumă comună. Nici prea serioasă, nici prea stridentă. Radu a închis-o și a apăsat ușor pe margini, să se fixeze lipiciul.
— Acum vine partea grea, a spus el.
— Care? a întrebat Matei.
— Să nu mă răzgândesc.
Matei a râs.
— Ești prudent. Prudenții se răzgândesc preventiv.
Capitolul 4
A doua zi, în clasă, era un zumzet ca într-un stup. Fiecare avea plicuri, bilețele, inimioare decupate. Bolul pentru „mesaje secrete” stătea pe catedră, ca un vulcan roșu gata să erupă.
Radu ținea felicitarea în mâini. Cartonul îi gâdila degetele, iar în piept i se amestecau curajul și grija, ca două culori pe o paletă.
Matei, lângă el, se legăna pe scaun.
— Hai, pune-o! a șoptit el. Dacă o mai ții mult, o să crească rădăcini.
— Nu e pentru bol, a zis Radu.
Matei s-a oprit.
— A, da. E pentru...?
Radu a privit spre banca din față, unde stătea Darius, colegul lor. Darius era genul care împărțea gumă fără să întrebe cine are bani, și dacă cineva cădea la sport, primul care întindea mâna. Nu făcea caz. Doar făcea.
Radu a înghițit.
— Pentru Darius. Pentru că... ne-a scos din încurcătură la proiectul de științe. Și pentru că râde la glumele noastre, chiar și când sunt... cam proaste.
Matei a zâmbit larg.
— Glumele noastre nu sunt proaste. Sunt înțelese doar de minți alese.
— Exact, a murmurat Radu. Minți foarte... obosite.
Clopoțelul a sunat. Doamna a spus că pot oferi felicitările la final, ca să nu fie haos. Dar Radu simțea că, dacă așteaptă, o să-și facă singur o mie de scenarii.
În timp ce doamna scria pe tablă, Radu s-a ridicat încet, cu prudență, ca și cum ar fi transportat un pahar plin până la margine. A mers până la banca lui Darius.
— Hei, a zis Radu, încercând să pară casual. Am... pentru tine.
Darius s-a întors, surprins.
— Pentru mine? Ce-am făcut? am întrebat eu doar dacă ai pix.
Matei a șoptit din spate:
— A făcut pixul să apară. Magie.
Radu i-a întins felicitarea. Darius a luat-o și a studiat fereastra rotundă.
— Are geam! a zis el, cu un zâmbet. E ca un submarin.
— Deschide, a zis Radu. Dar... ușor.
Darius a deschis. A văzut porumbelul-director și cele trei cadre. A izbucnit într-un râs scurt, sincer, care a făcut câțiva colegi să se întoarcă.
— Băi, e genial! a zis el. „Conform regulamentului...” Mor!
Radu a simțit cum i se relaxează umerii.
— Nu e cine știe ce, a zis el repede. Adică... e doar o felicitare.
Darius s-a uitat la el.
— Fix asta e mișto. E... a noastră. Mulțumesc, Radu.
Matei a făcut un salut teatral, de parcă ar fi fost agent secret.
— Operațiunea „Porumbelul cu cravată” a reușit.
Radu a râs și el, iar emoția din piept s-a transformat într-o căldură plăcută, ca atunci când îți ții mâinile la o cană.
Capitolul 5
După ore, doamna le-a spus că vor face un mic „goûter” în clasă, un fel de gustare împărțită, ca să încheie ziua cu ceva dulce și simplu. Fiecare adusese câte ceva: biscuiți cu ciocolată, mere feliate, cornulețe, suc de portocale.
Înainte să înceapă, doamna a așezat bolul cu mesaje secrete pe o masă și a zâmbit.
— Astăzi, nu e despre cine are cea mai strălucitoare felicitare, a spus ea. E despre gesturi mici care spun: „Ești important pentru mine.” Și despre prietenie. Și despre a nu ne lua prea în serios.
Matei a șoptit către Radu:
— Deci e și despre mine. Eu nu mă iau niciodată în serios. Doar când e vorba de covrigei.
Radu a chicotit. Darius s-a apropiat cu felicitarea în mână.
— Am arătat-o și lui Vlad, a zis el. A râs de porumbel de parcă era comedie la cinema. Și... mișto mesajul. „Mulțumesc că râzi cu mine.” E simplu.
Radu a simțit o clipă de rușine, ca atunci când cineva îți laudă sandvișul și tu știi că e doar pâine cu brânză.
— Am avut și ajutor, a spus el, arătând spre Matei. Ideea cu cravata...
Matei a pus mâna la inimă.
— Nu plângeți, vă rog. Sunt doar un artist modest.
— Modest? a repetat Darius, râzând. Tu?
Matei a ridicat din umeri.
— Un modest foarte rar, de colecție.
Au început să împartă gustările. Radu a luat un biscuit și l-a rupt în două, oferindu-i jumătate lui Matei.
— Uite, gest mic, a zis el.
Matei a luat jumătatea și a înghițit teatral.
— Gest mic, biscuit mare. Perfect echilibrat.
În jurul lor, colegii schimbau glume și farfurioare. Cineva a pornit o melodie încet pe telefon, iar clasa a devenit ca o cameră caldă plină de murmur și foșnet de ambalaje. Radu a privit fereastra din felicitare, acum pe banca lui Darius, și s-a gândit că originalitatea nu înseamnă să strigi „Uitați-vă la mine!”, ci să găsești un mod sincer de a spune „Sunt aici”.
Darius a ridicat paharul de suc.
— Pentru prieteni, a zis el. Și pentru porumbei... care muncesc în administrație.
Matei a ridicat și el un măr.
— Și pentru modestie, a adăugat, cu gura plină. Adică... pentru faptul că nu ne credem cei mai tari, deși suntem... aproape.
Radu a râs și a ciocnit paharul lui de plastic de al lor.
— Pentru prietenie, a spus el. Și pentru gesturile mici.
Și, pentru câteva minute, clasa a fost o inimă mare care bătea liniștit, fără sclipici, dar cu multă căldură.
