Capitolul 1: Inimioare în bibliotecă
În Biblioteca de Sub Scări, Ziua Îndrăgostiților mirosea a hârtie caldă, lipici dulce și ceai de mentă uitat într-o cană. Pe rafturi atârnau ghirlande din bilețele roșii, iar între cărți se ascundeau plicuri mici, legate cu sfoară roz.
Plicul Pipo, mic cât o frunză de iederă, își netezi colțurile și își drese… clapeta.
— Astăzi e ziua în care se spun lucruri frumoase, șopti el. Și se spun cu „te rog” și „mulțumesc”.
Pipo avea o misiune: să păstreze în siguranță Scrisoarea de Aur, o scrisoare veche, scrisă cu cerneală care lucește ca mierea în soare. Era cea mai prețioasă din bibliotecă. În ea nu era o comoară, nici o hartă, ci un mesaj simplu, dar rar:
„Te apreciez. Îmi place că exiști.”
Pipo o ținea înăuntru, lipită de inimioara lui de hârtie, și se simțea important. Nu umflat de mândrie, ci… cald, ca un șoset de lână lângă sobă.
Dintr-un colț, se auzi un foșnet. Un vânticel obraznic se strecurase pe sub ușă și plimba bilețelele pe podea ca pe niște patine.
— Hei, domnule Vânt, spuse Pipo politicos, te rog să nu împingi ghirlandele! Azi e sărbătoare.
Vântul răspunse doar cu o suflare și râse pe limba lui: fșșș!
Atunci Pipo înțelese: dacă vântul se întărea, Scrisoarea de Aur putea ajunge oriunde. Sub raft, în spatele atlaselor, sau, și mai rău… în coșul cu reciclare.
— Trebuie s-o salvez, își zise Pipo. Cu grijă. Și cu maniere.
Capitolul 2: Cutia de inimioare și planul
Pipo alunecă de pe raft, aterizând cu un „poc” moale pe o carte groasă. Cartea se numea „Reguli de Bună-Purtare pentru Oricine Are Colțuri”.
— Bună dimineața, Pipo, mormăi cartea, fără să-și deschidă copertele. Azi ai colțurile cam încordate.
— Bună dimineața și… îmi cer scuze că te deranjez, spuse Pipo. Am nevoie de un sfat. Vântul vrea să-mi fure scrisoarea.
De pe masă, o Cutie de Carton cu inimioare desenate clipea din capac.
— Eu sunt Cuti, spuse ea vesel. Dacă e vorba de salvat, eu țin lucrurile strâns. La mine nu se pierde nimic! În afară de biscuiți… uneori.
Din apropiere, un Creion roșu, ascuțit și cam sarcastic, se rostogoli până la ei.
— Se pierde fix ce trebuie, zise Creionul. Întreabă-mă pe mine, am văzut drame: pagini rupte, semne de carte dispărute… și un gumilastic care s-a crezut șarpe.
— Te rog, spuse Pipo, ajută-mă. Trebuie să mut Scrisoarea de Aur într-un loc sigur până trece vântul.
Creionul își înclină vârful.
— Bine, dar cu o condiție: să nu te panichezi. Panica face pete. Și să spui „mulțumesc” când primești ajutor. Chiar și de la un creion.
— Mulțumesc, spuse Pipo imediat, ca și cum cuvântul era o cheie.
Cuti își deschise capacul larg.
— Propun să ascundem scrisoarea înăuntru, învelită în șervețel cu inimioare. Apoi ne strecurăm spre Sala de Lectură. Acolo e liniște… aproape mereu.
Pipo ezită.
— Dar sala e departe. Și vântul…
Vântul, auzind numele lui, izbucni într-un fâșâit puternic. Bilețelele roșii se ridicară ca niște fluturi speriați. Un plic simplu, din vecinătate, fu luat pe sus și se lipi de un glob.
— Uau, strigă Creionul. Zbor neautorizat!
Pipo își strânse clapeta.
— Atunci nu mai avem timp. Te rog, Cuti, primește Scrisoarea de Aur.
Cu delicatețe, Pipo deschise și lăsă scrisoarea să alunece în Cutie. Cerneala ei străluci o clipă, ca un licurici cuminte.
— Promit că o păzesc, spuse Cuti. Pe cuvânt de carton!
Capitolul 3: Coridorul cu ecouri și ușa obraznică
Au pornit. Cuti se legăna ușor pe marginea mesei, iar Pipo și Creionul o împingeau cu grijă. Podeaua era netedă și rece, ca o prăjitură de gheață. Pe coridor, ecourile făceau glume:
— „Mulțumesc… umesc… mesc…”
— Nu râdeți, spuse Pipo spre ecouri, dar fără supărare. Politețea nu e un ecou, e o alegere.
La capătul coridorului era o ușă grea. Nu era o ușă obișnuită. Îi plăcea să scârțâie exact când nu trebuie și să se închidă singură, de parcă juca leapșa.
— O cunosc, șopti Creionul. Îi spunem Ușa Obraznică. Dacă o rogi frumos, poate se poartă decent. Dacă nu, te ciupește cu balamalele.
Pipo se apropie și își dregse clapeta ca un mic diplomat.
— Bună ziua, Ușă. Te rog, ne lași să trecem? Avem ceva important de păzit.
Ușa tăcu o secundă. Apoi scârțâi lung, ca un „hmmmmm” prelung.
— De obicei nu deschid pentru cei care se împing și se agită, mormăi ea. Dar ai spus „te rog”. Asta îmi… unge balamalele.
Ușa se dădu la o parte cu un scârțâit mai blând. Cuti trecu prima, iar Pipo rămase o clipă în urmă.
— Mulțumesc, spuse el.
— Așa mai zic, răspunse Ușa, încercând să pară severă, dar scârțâitul ei suna aproape ca un zâmbet.
Au intrat în Sala de Lectură. Acolo era lumină caldă, împrăștiată de o lampă cu abajur. Pe mese, inimioare din hârtie stăteau cuminți, iar un borcan cu bomboane foșnea discret, ca și cum povestea secrete.
— Aproape am reușit, spuse Cuti. Acum unde ascundem scrisoarea?
De undeva, un curent rece alunecă pe sub ferestruică.
— Nu te bucura prea devreme, zise Creionul. Vântul a găsit drumul și aici.
Capitolul 4: Vântul face trucuri
Vântul se învârti prin Sală ca un copil năzdrăvan care a găsit un clopoțel. Ridică un șervețel, răsturnă două inimioare și încercă să deschidă capacul lui Cuti.
— Hei! protestă Cuti. Asta e… intimitate de cutie!
Pipo își lipi colțurile de marginea cutiei, ca o pază mică, dar hotărâtă.
— Domnule Vânt, spuse el, te rog frumos să te oprești. Scrisoarea aceasta nu e pentru joacă. E pentru prietenie.
Vântul răspunse cu o rafală și capacul se ridică o palmă. Înăuntru, Scrisoarea de Aur licări, de parcă ar fi zis: „Sunt aici! Nu mă pierde!”
Creionul roșu se așeză de-a curmezișul peste capac, ca o bară.
— Dacă vrei să treci, Vântule, va trebui să treci prin mine. Și nu-ți recomand. Sunt ascuțit, dar politicos.
Vântul își schimbă tactica. În loc să tragă de capac, începu să rostogolească cutia spre marginea mesei.
— Ooo, zise Cuti speriată. Nu-mi place deloc marginea. Are reputație!
Pipo privi rapid în jur. Mesele erau aliniate, dar între ele exista un gol. Dacă Cuti cădea, Scrisoarea de Aur putea zbura sau se putea șifona. Și o scrisoare șifonată poate păstra mesajul, dar își pierde din strălucirea curajului.
Atunci Pipo observă ceva: un Scaun din lemn, solid, stătea lângă masă. Avea spătar cu două dungi ca niște sprâncene și picioare groase, de alergător bătrân.
— Scaunele nu se mișcă ușor, își zise Pipo. Dar poate… azi e o zi a micilor gesturi.
Pipo se apropie de scaun.
— Bună ziua, domnule Scaun. Îmi cer scuze că vă deranjez. Ne puteți ajuta? Trebuie să oprim cutia să alunece.
Scaunul trosni ușor, ca și cum ar fi înghițit o vorbă.
— Eu sunt Șerban, spuse el, cu voce de lemn cald. De obicei stau. Asta fac scaunele. Dar pentru o scrisoare bună… poate fac o excepție.
— Vă rog, spuse Pipo. Doar un pic. Să vă apropiați de masă, ca un baraj.
Șerban păru că oftează, dar picioarele lui scârțâiră și se mișcă un deget… apoi încă unul. Încet, încet, se apropie.
Vântul însă se înteți și împinse cutia mai tare.
— Acum! strigă Creionul. Pipo, ține de colțul cutiei!
— Mulțumesc! strigă Pipo către toți, de parcă „mulțumesc” era un nod care lega prietenii.
Șerban ajunse la timp și își lipi picioarele de marginea mesei. Cutia se izbi ușor de el și se opri. Un „buf” mic. Un „phew” mare.
Vântul făcu o ultimă piruetă, supărat că nu-i iese trucul, apoi se strecură afară, lăsând doar un fâșâit jenat.
Capitolul 5: Scrisoarea de Aur își găsește locul
În liniștea care a urmat, Pipo simți cum i se îndreaptă colțurile singure, ca după un somn bun. Creionul își scutură vârful, mândru că nu a zgâriat pe nimeni.
— Vezi? zise el. Fără panică. Și cu echipă.
Cuti își deschise capacul un pic, cât să lase aerul să intre.
— Scrisoare dragă, ești întreagă? întrebă ea.
Scrisoarea de Aur licări, ca un „da” luminat.
Pipo o scoase cu grijă și o netezi, de parcă mângâia o aripă.
— Îmi cer scuze că te-am scuturat, șopti el. Dar acum ești în siguranță.
— Unde o punem? întrebă Creionul. Dacă o lași la vedere, vântul se întoarce cu prieteni.
Șerban, scaunul, se apropie încă puțin. Acum era clar: se mișcase. Și nu oricum, ci cu un scop.
— Sub șezutul meu e o scândurică mică, spuse el. Acolo nu ajunge nici vântul, nici praful. E un loc bun pentru lucruri care trebuie păstrate cu respect.
Pipo își ridică clapeta, impresionat.
— Domnule Șerban, sunteți… foarte amabil.
— Nu-i mare lucru, zise scaunul, dar vocea lui suna mulțumită. Un scaun nu face multe aventuri. Azi, am făcut una.
Cu atenție, Pipo așeză Scrisoarea de Aur în ascunzătoarea scaunului, între două bucăți de pânză moale, ca într-un cuib.
— Mulțumesc, spuse Pipo.
— Cu plăcere, spuse Șerban. E frumos să aud cuvinte întregi, nu doar scârțâituri.
Cuti chicoti.
— Înseamnă că suntem o echipă de salvare: un plic curajos, o cutie încăpățânată, un creion cam ascuțit și un scaun… mobil.
— Să nu te obișnuiești, bombăni Creionul. Mobilitatea mea e doar mentală.
Au râs cu toții, chiar și Șerban, care scoase un trosnet amuzat.
Capitolul 6: Scaunul avansat și promisiunea inimioarelor
Spre seară, biblioteca deveni și mai caldă. Lumina lămpii se întindea pe podea ca o pătură. Pipo privea ghirlandele care acum stăteau liniștite. Vântul nu mai avea chef de glume.
— Ai salvat scrisoarea, spuse Creionul. Și ai făcut-o fără să fii nepoliticos. Asta e rar.
— Politețea e ca lipiciul bun, zise Pipo. Ține lucrurile împreună, fără să doară.
Cuti se foșni.
— Și acum? Ce facem cu Scrisoarea de Aur? O ținem ascunsă pentru totdeauna?
Pipo se gândi puțin. Ziua Îndrăgostiților nu era despre a ascunde, ci despre a dărui.
— Nu. Mâine o scoatem și o punem într-un plic simplu, cu o inimioară mică, spuse el. Apoi o lăsăm pe masa din Sală, ca să o găsească cine are nevoie de ea. Dar… în siguranță, fără vânt.
Șerban își îndreptă spătarul, ca un gardian.
— Cât timp sunt aici, nimic nu cade. Și, dacă e nevoie… mai avansez un pic.
Cuvântul acela rămase în aer: „avansez”. Și chiar atunci, ca să-și țină promisiunea, Șerban își mută picioarele încă o palmă înainte, apropiindu-se de masă. Un scaun avansat, ca un mic pas de curaj.
— Uite-l! strigă Cuti. A făcut pasul!
— Un pas de lemn, dar un pas tot e, zise Creionul.
Pipo simți ceva ca o inimioară care se umflă, dar nu explodează. Doar se face mai luminoasă.
— Vă mulțumesc tuturor, spuse el. Te rog să rămânem prieteni. Și… să ne amintim că cele mai importante cadouri sunt uneori doar cuvinte spuse frumos.
În ascunzătoarea lui Șerban, Scrisoarea de Aur licări din nou, ca un acord de chitară invizibil. Iar în Biblioteca de Sub Scări, Ziua Îndrăgostiților se încheie cu liniște, râsete mici și un scaun care, pentru o scrisoare și pentru prietenie, avansase.
