Capitolul 1: Firicel se întinde până la lustra
În orașul Pufuleți, unde norii arătau ca niște perne scăpate din dulap, locuia Firicel. Nu era om, nici animal, nici… ceva ce ai putea desena ușor la ora de desen. Era un fel de ghem de lumină cu ochi mari și curioși, care avea un talent ciudat: când se emoționa, se întindea ca un fir de ață. Uneori puțin. Alteori… până la lucruri pe care nu le ceruse nimeni.
În seara asta, Firicel voia să facă o faptă bună: să împartă biscuiți cu vecinii, ca să adoarmă toți cu zâmbetul pe buze. Avea o cutie mare, rotundă, cu capac care făcea „poc!” când îl deschideai. Pe capac era desenat un melc care ținea o trompetă.
Firicel a ridicat cutia cu grijă. „Ușor, ușor… să nu îi trezesc pe biscuiți”, a șoptit el, de parcă biscuiții dormeau la rândul lor.
Dar fix atunci, coada lui (da, avea o coadă subțire, ca o panglică) s-a agățat de covoraș. Firicel s-a dezechilibrat, a făcut „uup!” și, din reflex, s-a întins. Corpul lui s-a lungit ca un elastic, iar brațul drept a ajuns până la lustră.
„Bună seara, lustră!” a zis el, cu obrazul lipit de aer, la înălțime. Lustra a rămas tăcută, dar o muscă somnoroasă a făcut un cerc leneș în jurul lui, ca și cum îl măsura.
Cutia cu biscuiți nu a căzut. Din fericire, Firicel se întindea bine, dar se și ținea bine. Totuși, acum era lung ca un șiret de pantof, iar când a încercat să se strângă la loc, a făcut un nod mic la mijloc.
„Opa! Am devenit… Firicel cu fundiță!” a chicotit el. A desfăcut nodul cu două degete și a hotărât că e cazul să iasă pe ușă înainte să ajungă să salute și caloriferul.
Capitolul 2: Scara care nu se hotăra să fie scară
Pe hol, era liniște ca într-o bibliotecă unde cărțile șușotesc doar în gând. Firicel a pus cutia pe o poliță și a luat scara pliabilă ca să ajungă la raftul de sus, unde ținea pungile mici pentru împărțit biscuiții.
Scara însă era cam mofturoasă. Un pic strâmbă, un pic scârțâitoare, un pic ca un acordeon care n-a mai cântat de mult. Firicel a ridicat-o, iar scara a zis „scârț!” de parcă protesta.
„Șșșt, nu te supăra, e seară. Vrem să fim liniștiți,” a șoptit Firicel.
În clipa următoare, scara s-a pliat singură, ca un briceag timid. Firicel s-a speriat puțin și, normal, s-a întins. De data asta, picioarele lui s-au făcut lungi ca două panglici și au alunecat pe podea până aproape de ușa vecinei, doamna Mărgeluța.
„Nu, nu, nu! Nu bat la ușă cu degetul de la picior!” a murmurat el, încercând să-și adune picioarele înapoi.
Un motan negru, pe nume Codiță, stătea pe un preș și îl privea ca pe un spectacol de circ.
„Miau,” a zis Codiță, adică: „Interesant. Mai poți încă un număr?”
„Nu fac numere, doar… mă lungesc din greșeală,” a răspuns Firicel.
Motanul a torcit. Torcătoarea lui suna ca o pernă care râde. Firicel s-a mai liniștit, s-a strâns la loc, apoi a avut o idee: dacă scara nu vrea să fie scară, el poate fi scară.
Și, cu mare atenție, s-a întins drept, ca un stâlp moale, până la raft. A luat pungile una câte una și le-a pus pe poliță, jos, fără niciun „scârț”.
„Uite, Codiță,” a zis el, mândru. „Scara mea nu se pliază singură. Doar eu mă pliez… când mă încurc.”
Codiță a clipit încet, ca și cum aplauda în limba pisicilor.
Capitolul 3: Biscuiții o iau la plimbare
În bucătărie, Firicel a început operațiunea „Împărțirea Dulce și Liniștită”. A pus biscuiții în pungi: câte trei cu ciocolată, doi cu vanilie și unul cu scorțișoară „pentru curaj”. A legat pungile cu șnur.
Dar șnurul era… șnur. Adică un fel de rudenie îndepărtată a lui Firicel. Și, când Firicel s-a întins un pic să ajungă la borcanul cu etichete, șnurul a simțit și el nevoia să se întindă.
Așa că, pe masă, s-a format un mic haos: șnururile s-au alungit, pungile s-au tras una pe alta, iar biscuiții au început să alunece ca niște patinatori pe gheață.
„Stai! Nu e concurs de viteză!” a râs Firicel, încercând să prindă o pungă care se îndrepta hotărâtă spre margine.
În acel moment, Firicel s-a întins brusc, ca un fir de pescuit. Mâna lui a ajuns la timp și a prins punga chiar înainte să sară de pe masă.
„Uff! Am salvat echipa de vanilie,” a zis el.
Dar echipa de ciocolată, curajoasă și alunecoasă, a făcut o șmecherie: s-a ascuns sub un prosop. Firicel a ridicat prosopul și a găsit… doar o firimitură.
„Codiță!” a strigat el încet. „Ai văzut biscuiții?”
Motanul era deja cu mustățile pline de praf de cacao. A clipit nevinovat, apoi a împins cu lăbuța o pungă care rămăsese întreagă, ca și cum spunea: „Împărțim, da?”
Firicel a suspinat teatral. „Bine. Dar împărțim. Asta e regula.”
A luat o farfurioară mică, a pus acolo doi biscuiți (unul pentru el, unul pentru Codiță) și a pus farfurioara lângă preșul motanului.
Codiță a miorlăit fericit, iar Firicel s-a simțit de parcă cineva i-ar fi pus o pătură caldă pe inimă. Împărțitul chiar funcționa, chiar și cu hoți simpatici.
Capitolul 4: Vecinii și scara din Firicel
Cu pungile pregătite, Firicel a ieșit pe hol. Becurile erau stinse, doar o lampă mică lumina ca o licurică obosită. Firicel a mers la ușa doamnei Mărgeluța și a bătut încet: toc-toc, cât să nu sperie nici somnul.
Ușa s-a deschis, și doamna Mărgeluța, cu părul prins în bigudiuri care arătau ca niște bomboane colorate, a zâmbit.
„O, Firicel! Ce e cu tine, ești… puțin mai… lung?”
Firicel a roșit. Când roșea, se întindea. Așa că s-a întins un pic.
„E doar o… seară elastică,” a zis el. „Am adus biscuiți. Pentru împărțit.”
Doamna Mărgeluța a luat punga și a inspirat. „Mmm. Scorțișoară. Asta e miros de poveste bună. Mulțumesc!”
Firicel a mers apoi la familia Troscăilă, unde un băiețel în pijamale cu dinozauri a deschis ușa.
„Mami, e Firicel! Ăla care se întinde ca spaghetele!”
„Nu chiar ca spaghetele,” a spus Firicel. „Spaghetele se supără dacă le tragi de capete.”
Băiețelul a râs și a primit punga. „Pot să împart cu sora mea?”
„Te rog,” a zis Firicel, fericit. „Biscuiții sunt mai veseli când nu sunt singuri.”
La următoarea ușă, era domnul Brumărel, care era foarte înalt. Atât de înalt, încât când se apleca, părea că își caută cheile prin nori. Domnul Brumărel a deschis ușa, dar punga de biscuiți era sus pe etajeră, iar el tocmai își ținea ochelarii în mână și nu vedea bine.
„Aș lua punga, dar… e prea sus pentru mine când sunt obosit,” a mormăit el, deși era înalt. Oboseala îl făcea să se simtă mic.
„Nicio problemă,” a zis Firicel, și s-a întins, lung, foarte lung, ca un fir de lumânare topită în aer. A ajuns la etajeră, a pus punga exact unde trebuia și a făcut o reverență.
„Ești o scară politicoasă,” a spus domnul Brumărel.
„Sunt o scară care mai face noduri din când în când,” a zis Firicel.
În timp ce Firicel se strângea la loc, a simțit că împărțitul nu era doar despre biscuiți. Era despre a face lucrurile mai ușoare pentru ceilalți. Chiar și când tu te cam întinzi prea tare.
Capitolul 5: Vântul blând care pune totul la loc
Când s-a întors acasă, cutia era aproape goală. Doar un biscuit mic rămăsese, ca un ultim salut. Firicel l-a pus pe o farfurie și l-a dus lângă pervaz, pentru mâine dimineață.
Codiță s-a întins pe covor, făcându-se cât mai lat posibil, de parcă voia să ocupe tot locul de somn din lume.
„Ai fost un hoț corect,” i-a spus Firicel încet. „Ai lăsat ceva și pentru mine.”
Motanul a tors, apoi a căscat cu toată gura, ca un tunel spre vise.
Firicel s-a așezat în pat. Pătura era moale ca o prăjitură pufoasă. El s-a întins puțin, doar cât să-și tragă perna mai aproape, apoi a încercat să se strângă și să stea cuminte. A reușit. Aproape.
Dintr-odată, perdeaua a foșnit. Pe fereastra ușor întredeschisă a intrat un vânt foarte blând, ca o respirație caldă. A făcut ocol prin cameră, a atins ușor farfuria cu biscuițelul rămas, a legănat colțul păturii și a șoptit ceva pe care nu-l puteai auzi, dar îl simțeai: „E bine. Ai împărțit.”
Firicel a zâmbit. În piept i s-a făcut liniște. Frazele din gând i s-au lungit încet, ca și cum și ele se întindeau, dar fără să se încurce, fără noduri, doar ca să se așeze mai comod.
Ochii i s-au închis. Vântul a mai trecut o dată, ușurel, ca o mână care stinge o lampă invizibilă, și a lăsat în urmă o pace pufoasă.
Iar Firicel, care se întindea ca un fir când era emoționat, a adormit strâns în el însuși, mulțumit, cu un zâmbet mic, împărțit pe jumătate cu somnul.
