Capitolul 1 — Pagina dispărută
Mia avea nouă ani și un obicei: înainte de culcare, îi plăcea să mai răsfoiască o dată cartea cu povestiri amuzante. Cartea nu era una obișnuită. Avea foi care șopteau glume când le mângâiai, iar unele desene păreau că se mișcă dacă clipeai repede. În seara aceea, Mia a scos cartea din raftul ei mic, a tras plapuma până la bărbie și a început să caute fortăreața de râsete preferate.
Apoi a observat ceva. O pagină lipsea. Nu orice pagină — pagina cu poemul despre un urs care purta șosete verzi și dansa tango cu o broască țestoasă. Era pagina care o făcea să chicotească până la pocnete. Mia a întors cartea pe toate fețele, a numărat paginile cu degetul. O urmă de fantomă de cerneală rămăsese pe margine. "Unde e pagina mea?" a șoptit ea. Și nu a fost o întrebare pentru nimeni anume. A fost începutul unei mici expediții.
Mia a luat lanterna mică cu steluțe, căci lumina mică făcea totul mai prietenos. A pus cartea pe pernuță, a îndesat pijamalele și a pornit prin camera ei. Sub pat s-a instalat un munte de perne care gemeau ușor când le săruta cu talpa. În dulap, șosetele ei preferate formaseră un dansuleț. Totul părea să șoptească: căută, caută. Un fir de hârtie, subțire ca o barbă de pisică, iese din coșul de șervețele. Inima i-a făcut un salt de bucurie, dar nu era pagina. Era o listă de cumpărături cu numele „banane” scris de mână.
Mia râse. "Poate că pagina a plecat într-o plimbare," zise ea și își proptise lanterna în dinții ei de raște. Curiozitatea ei era ca o bulă de săpun care nu voia să se spargă. A luat o decizie simplă: va urma orice mic indiciu, oricât de ridicol ar părea. Simplitatea îi plăcea. Simplu: găsește pagina. Așa a început o seară în care fiecare obiect din casă părea că are o mică misiune haioasă.
Capitolul 2 — Urme de gem
Prima urmă reală a fost o pată roșiatică pe marginea mesei din bucătărie. Era ca o stea mică, strălucind în lumina lămpii. Mia a privit cu atenție și a observat niște firicele fine de hârtie lipite de josul petei. Gem de zmeură. Cineva mâncase zmeură cu pagini. Imaginația ei a făcut scenarii: ursul cu șosete verzi luând o gustare. Râsetele îi tremurau în stomac.
A mers încet, ca o detectivă care nu voia să trezească niște hoți de bomboane. Pe scaunul bunicii era o firimitură mică de hârtie, ondulată. Sub ceainic, o fâșie îngălbenită de zece ori. Un fir de păr alb se rătăcise pe marginea paginii — era al pisicii Mitz, care dormea pe calorifer cu coada făcută bob. Mia o mângâie ușor. Pisica nu s-a trezit, doar a visat, probabil, la munți de cremă.
Pe frigider era lipit un magnet cu o mică listă: „Aparate de găsit: motanul mamei, zâmbetul tatălui, pagina 23.” Tati gătea clătite și avea făină pe nas, ca o barbă de bunic din povești. "Ai văzut ceva?" îl întrebă Mia pe șoptite. Tati se uită cu ochii mari și apoi râse, scoțându-și o clătită care semăna cu o navă mică. "Poate pagina s-a ascuns între două clătite," zise el și îi oferii una Mia. Praf de făină pe pagină s-ar fi potrivit.
Urma de gem continua spre ușa de la curte. Era ca o potecă mică, roșie, care se pierdea în prag. Gesturile erau simple: urmezi, găsești. Mia își zboară picioarele până la ușă. Deschise și un val mic de aer rece i-a înflorit obrajii. Afară, grădina părea o salată de umbre și miros de iarbă. Următoarea etapă era afară. Mia știu că lucrurile simple cer răbdare, și răbdarea era exact ceea ce avea în seara aceea.
Capitolul 3 — Urmăriri prin grădină
Grădina era plină de obiecte care, în lumina lanternei Miei, păreau personaje. O frunză arăta ca o barcă, iar un stâlp mic lucios devenise un turn de veghe. O băltoacă reflecta o lună mică, ca o ochiuri de stea. Urmele de gem se opriseră lângă un copac. La baza lui sta o parte din pagină, lipită de o broaștă țestoasă de jucărie. Broasca-țestoasă era speriată, dar mai mult confuză.
Mia apucă broasca și găsi o bucată de pagină. Era doar o colț, dar avea un vers: „...și ursul a strigat: tango!” Mia simți un ciudat fluturaș în piept. Fâșâirea vântului aduse o hârtie care se zbârlise, ca petala unui fulg. O fetiță de pe alee lăsa să plutească un zmeu. Zmeul dădu cu coada peste pagină și o trâmbiță mică de hârtie zbură spre acoperișul magaziei din grădină.
Mia cățăra treptele cu grijă, cu lanterna strânsă între dinți ca un mic vampir luminos. Pe acoperiș, pagina se ondula ca o mică frunză uscată. Părea că se odihnește. Când Mia întinse mâna, o rafală de vânt o smulse și pagina porni într-un zbor haotic, făcând tumbe. Apoi s-a lipit pe capul unei pălării vechi a bunicului, atârnată pe un cuier, care tocmai se afla în curtea vecinului. O voce blândă de femeie se auzi: "Aha, cred că ai găsit noul meu semn de carte."
Mia coborî și alergă dincolo de gard. Vecina se ocupa în grădină și râse când văzu pagina. "Am luat eu ceva din curiozitate, draga mea," spuse ea, oferind un plic mic. "Am găsit hârtia asta plutind. Am crezut că e o listă de flori." Dar când i-o întinse, pagina din plic era alta. Pagina Miei, cea importantă, dispăruse din mâinile ei când un porumbel curios luă avânt. Porumbelul zbură spre piața mică din sat. Mia oftă. Urmărirea devenea tot mai comică și tot mai complicată.
Capitolul 4 — Piața și avioanele de hârtie
Piața era plină de oameni care vindeau lucruri: pâine cu miros de fericire, mere care străluceau, jucării care chicoteau. Copiii aruncau avioane de hârtie unul altuia. Unul dintre avioane părea prea ușor. Era pagina Miei, pliată de cineva într-un avion supersonic. Un băiețel cu obrajii roșii o lansă cu o tragere epică. Avionul făcu un arc, apoi un cerc, și se aşeză pe capul unui clovn care își aranja nasul roșu.
Mia alergă între tarabe. Vânzătorii o priveau cu ochi complice. "Cauți o pagină cu urs și broască țestoasă?" întrebă una dintre doamne, oferindu-i o bomboană. Râdeau, pentru că toți auziuseră despre cartea ei. Un clovn maiestuos încercă să jongleze cu câteva frunze de hârtie, iar avionul se lipi de balonașul roz pe care îl ținea în mână. Balonul urcă ușor, ca un gând vesel. Mia își întinse brațele. Trecea printr-o mini-aventură de circ.
Un motan portocaliu se strecură printre picioare și scoase un sunet ascuțit. El avusese în trecut interese literare. Motanul ținu în colțișor o pagină pe jumătate, ca o mosie mică. Mia luă pagina și simți textura. Părea aproape întreagă. Atunci, balonul cu pagina legată de sfoară se desprinse. Un copil râse, aplaudă, apoi o rafală de vânt mai cuminte o trase spre piața centrală. Aici, o statuie veche, cu o lampă de metal, colorează totul în umbră de basm.
Mia se gândi la lucruri simple: un fir, o mână, un zâmbet. Oamenii din piață se adunară, nu ca să o oprească, ci ca să o ajute. Un bătrân o înălță pe vârfuri, o fetiță îl legă o sfoară. Fiecăruia îi venea o idee jucăușă. Într-un final, pagina coborî lin, exact în palmele Miei. Ea răsuflă. Inima i se potoli într-un ritm ca o ceasornică mică. Toți râseră și aplaudă, pentru că lucrurile simple uneori aduc cele mai mari victorii.
Capitolul 5 — Întoarcerea și lumina care se stinge
Acasă, Mia se așeză la masă cu cartea deschisă. Lipi pagina cu grijă, nu cu lipici, ci cu o bucată de bandă transparentă. Banda era discretă, ca o îmbrățișare mică. Când întoarse pagina, ursul în vreo șosete verzi făcu trei piruete de hârtie. Mia chicoti din nou, dar râsul ei acum era cald și liniștitor. Simplitatea: a urmat urmele, a întrebat, a primit ajutor. Asta fusese tot.
Mama aduse un pahar cu lapte cald, tata potrivi o scurtă melodie la chitară, iar pisica Mitz se băgă la picioarele Miei. Cartea stătea deschisă ca un prieten care abia aștepta să fie citit. Mia citise încă o dată poemul. Pagina era ușor încrețită, cu o pată mică de gem, dar nimeni nu o judecă. Unele lucruri păreau mai dragi când erau puțin zgâriate.
Lumina camerei începu, încet, să-și piardă din strălucire. Lampa de noptieră, care mai fusese toată seara o stea prietenoasă, începu să scotocească după picături de curent. Nu a fost o clocotire mare. S-a întunecat ca o filă care se închide ușor. "E timpul," murmură Mia, fără teamă. Era totul atât de simplu: găsise ce căuta și acum lumina se odihnea. Pătuțul o primă cu o îmbrățișare moale. Și când ea închise cartea, lampa se întunecă, treptat, ca o poveste care își încheie tonul, ca o melodie ce se estompează.
Respirația Miei devenea lină. Cuvintele din poem mai pâlpâiau în mintea ei, ca niște luciri mici. Simplitatea locuia acum în buzunarul inimii ei: urmărești, ceri ajutor, zâmbești. Pagina era la locul ei. Camera se apleca într-o noapte prietenoasă. Lampa, ca o bătrână paznică de povești, se întunecă tot mai mult, până când doar o jumătate de lumină mai rămase, ca o coajă de portocală la apus. Înainte să adoarmă, Mia oftă fericită. Ultimul gând îi fu cel mai simplu: ce bine că totul a fost atât de ușor. Lampa se stinse aproape de tot. Și în liniștea care a urmat, Mia alunecă în vis, cu zâmbetul încă proaspăt, ascultând cum lumea respiră încetișor.
