Capitolul 1: Colecționarul de pălării ciudate
Într-o pădure plină de sunete de broscuțe și licurici dansatori, trăia un personaj cu totul ieșit din comun: Frosilică, o broască verde ca o frunză proaspătă și cu ochii mari și buclucași. Frosilică avea o pasiune deosebită, pe care nici măcar el nu o putea explica pe deplin: colecționa pălării. Nu orice fel de pălării, desigur, ci numai pălării inconfortabile! Cu cât erau mai strâmte, mai largi, mai țepoase sau pur și simplu imposibil de purtat fără a râde, cu atât mai mult le îndrăgea.
Frosilică avea rafturi întregi de pălării: una din pene de arici (care gâdilau la fiecare mișcare), o alta cu țurțuri de gheață (care se topeau la soare și îi udau fața), ba chiar și o pălărie făcută din... baloane umflate (care pocneau la cea mai mică strănutare). Pălăriile îl făceau pe Frosilică să se simtă special, dar și să râdă cu poftă: ce rost are să porți o pălărie dacă nu te face să chicotești la fiecare pas?
Într-o dimineață răcoroasă, Frosilică își așeza cu mândrie cea mai nouă achiziție: o pălărie-din-pietricele, atât de grea încât trebuia să meargă cu capul lipit de pământ, ca o morisca plină de piuneze. Tocmai când încerca să-și țină echilibrul pe o bucată de lichen, a apărut chiar lângă el vecinul său cel prea curios, Văzucel, un șoricel cu ochelari roșii și antene mov improvizate din două fire de iarbă, mereu în căutare de mistere de rezolvat.
— Hmmm, ce faci acolo, Frosilică? De ce mergi cu capul în jos? Oare ai găsit o comoară sau... cauți furnici rare? spuse Văzucel, mirosind un secret de la o poștă.
— Nu, nu, doar testez cea mai inconfortabilă pălărie de până acum! răspunse broasca, ridicându-și nasul dintre mușchi și răsuflând greu. Știi, am nevoie de o ascunzătoare nouă pentru farsele mele, una de care să nu afle nimeni. Cum pălăriile mele sunt mereu în pericol de a fi răsturnate de vântul curios sau de coada unei șopârle, trebuie să găsesc ceva cu adevărat ascuns... și amuzant!
Ochii lui Văzucel sclipiră de încântare. Nimic nu era mai palpitant decât o misiune secretă!
— Am auzit că pe la marginea pădurii e un vulcan care... hmm... strănută pene în loc de lavă! Cine știe ce mistere ascunde? Poate acolo e ascunzătoarea perfectă pentru pălăriile tale, Frosilică!
Broasca așeză pălăria-pe-ochi și făcu o tumbă de bucurie.
— Pornim la drum! Dar să știi, Văzucel, dacă descoperim ceva ha-ha-hazliu, va trebui să-mi promiți că nu vei povesti la niciun alt animal!
— Promit solemn pe mustățile mele ondulate! declară Văzucel, făcând o reverență caraghioasă.
Astfel a început aventuroasa lor zi, cu rucsacul plin de pălării caraghioase, o hartă desenată pe o frunză de salată și un chef nebun de glume și farse.
Capitolul 2: Drumul până la Vulcanul cu Strănuturi
Cei doi prieteni porniră pe drumul sinuos al pădurii, printre tufe de alun și mușchi fosforescenți. Frosilică mergea în față, ținându-și cu grijă pălăria grea pe cap, iar Văzucel tropăia grăbit, cu ochii la tot ce mișca.
— Fii atent, Frosilică! Uite acolo, sub ciupercă, o buburuză cu pantofi galbeni! Ai mai văzut așa ceva? spuse Văzucel, tresărind cu entuziasm.
— Doar dacă aș pune-o pe cap ca pălărie, poate aș vedea și eu! răspunse Frosilică, râzând ca un clopoțel.
Pe drum, s-au întâlnit cu Ureche Lungă, iepurele care vindea morcovi-fluier. Acesta i-a salutat scurt, apoi a început să cânte la cel mai mic morcov, răspândind note caraghioase care i-au făcut să chicotească.
— Să vezi, Văzucel, dacă pălăriile ar scoate și ele muzică, aș avea o orchestră pe cap! Și-a pus Frosilică rapid pălăria din baloane și a început să sară, imitând sunetele iepurelui.
Drumul era mereu presărat cu gândaci dansatori, râme elegante și melci somnorosi care tronau pe frunze groase ca niște canapele. Într-un luminiș, au dat și peste o broască țestoasă care făcea gimnastică pe fundalul unor ciuperci roz.
— Salutare, fraților! Aveți nevoie de o porție de stretching? îi întrebă țestoasa, trăgându-se de carapace. Dar când a văzut pălăria lui Frosilică, a izbucnit în râs și s-a rostogolit fără voia ei într-un tufiș.
Era clar, unde apărea Frosilică, amuzamentul era la el acasă. Văzucel țopăia nervos:
— Mai avem mult până la vulcan? Mi-e teamă că mă va mușca o frunză plictisită, dacă nu descoperim repede ceva interesant!
— Uite, acolo se vede vârful vulcanului! strigă Frosilică, arătând spre un deal pufos, peste care ieșeau norișori colorați de pene dansatoare.
Pășiră cu grijă spre vulcan, simțind cum aerul se umplea cu miros de pene proaspăt scuturate și cu fiori de nerăbdare. Niciunul nu bănuia ce evenimente fantastice îi așteptau.
Capitolul 3: Vulcanul care Strănută
Ajunși la poalele vulcanului, Frosilică și Văzucel se uitau mirați la peisajul caraghios din fața lor. Craterul nu arunca lavă incandescentă, ci pene multicolore care pluteau în aer ca un stol de gâște cu chef de petrecere. Din când în când, vulcanul scotea un sunet ciudat, de parcă ar fi strănutat: „Hapciu-puf!” și o avalanșă de pene acoperea tot ce se afla în apropiere.
— Oau! Asta da, ascunzătoare perfectă! Cine ar putea căuta pălării între atâtea pene? le-ar lua o viață de iepure leneș! chicoti Frosilică, sărind într-un morman pufos.
Văzucel era fascinat. Se urcă și el pe o movilă de pene, încercând să-și păstreze ochelarii curați.
— Ai grijă, Frosilică, să nu-ți alunece pălăria printre pene! Pe aici trec adesea curcani dansatori, și știi cât le plac pălăriile caraghioase!
Dintr-o dată, vulcanul scutură din nou coama și strănută atât de tare, încât Frosilică și Văzucel fură acoperiți complet. Se treziră în mijlocul unei „furtuni” de pene și pălării, iar totul părea să se rotească într-un vârtej liniștitor.
În vârtejul acela, Frosilică simți ceva ciudat la picior: o coardă săltăreață, colorată și cu o fundă la mijloc, care părea să aibă mintea ei. Când broasca încercă să o ridice, coarda făcu un salt și i se încolăci de un deget de la picior, apoi începu să sară singură.
— Văzucel, mi se pare mie sau... coarda asta vrea să facă salturi pe cont propriu?
Văzucel se uita amuzat:
— Ei, dacă vulcanul strănută pene, de ce n-ar sări și o coardă fără ajutorul cuiva? Pădurea noastră e plină de surprize, știm cu toții!
Frosilică fu tras de coardă direct spre gura vulcanului, cu Văzucel alergând după el, încercând să nu-și piardă ochelarii. Se rostogoliră amândoi într-o grămadă de pene, pălării și miros de puf de gâscă.
— E clar! avu să strige Frosilică, cu glasul abia ieșit din pene. Cea mai bună ascunzătoare pentru farsele mele e chiar vulcanul strănutător! Nimeni nu va bănui că sub atâtea pene și sărituri se ascunde o colecție de pălării inconfortabile și glume puse la cale!
Capitolul 4: Coarda buclucașă și Scriptul în Charabia
Nu trecu mult și coarda saltăreață trase încă o festă. Se încolăci de gleznă, apoi, fără avertisment, începu să recite ceva ce semăna cu un cântec, dar era complet fără sens:
— Briblibu blatinaf, puf-puf on the cap, glignogg frunzulă salt, hapciu patapuf snup!
Frosilică izbucni în râs, iar Văzucel fu cuprins de nedumerire totală.
— Să fie, oare, o vrajă din limba vechilor broaște? întreabă șoricelul, punându-și ochelarii pe vârful nasului.
— Ori poate coarda vrea să ne spună unde să ascundem pălăriile, dar... vorbește în charabia! Cum să pricepi când totul e ca o supă de litere în vânt?
Asta nu-i opri pe aventurieri să caute cel mai potrivit loc pentru a-și ascunde farsele și colecția. Au săpat cu lăbuțele sub un strat de pene, au legat niște pălării de coada unei găinușe de munte (care nici nu a observat, de altfel), și au ascuns câteva baloane într-un cuib părăsit de cucoș de stâncă.
Când se opriră din agitat, Frosilică scoase o foaie de varză pe care încerca să noteze „scriptul” coardei, pentru a-l descifra mai târziu. În loc să înțeleagă ceva, nu apărea decât o înșiruire de cuvinte amestecate: „Blip, blop, capul jos, pălăria sus, puf-puf, snup!”
Văzucel ridică din umeri:
— Cred că acesta e cel mai mare mister al pădurii noastre! Avem și script în charabia, și pălării ascunse, și pene din belșug!
În timp ce se scuturau de pene, au observat că vulcanul părea să le zâmbească: din crater a ieșit o pălărie uriașă, gonflabilă, pe care scria, tot într-o limbă ciudată: „Zup-zup, capă-n sus, pălăria cade-n fundul râsului!”
Broasca și șoricelul au izbucnit din nou în râs, convinși că au găsit cea mai năstrușnică ascunzătoare din lume.
Capitolul 5: Dezvăluire senzațională (dar inutilă)
Obosiți, dar veseli, cei doi au început să dea curățenia de pe ei. Coarda săltăreață a mai făcut un salt, a dat două ocoluri în jurul unei păduri de ciuperci roz, apoi s-a oprit brusc.
Pe tot drumul spre casă, Văzucel a scotocit după cutia lui cu mistere, încercând să găsească o interpretare pentru scriptul coardei. Frosilică se gândea la cât de grozav era să ai un loc secret pentru toate farsele și pălăriile sale incomode.
Înainte să se despartă, vulcanul a mai aruncat o ultimă strănutare de pene, iar printre pene a căzut încet o piatră lucioasă, pe care era scrijelit cuvântul: „Pufarcă”.
— Uite, Frosilică, ai găsit în sfârșit răspunsul! strigă Văzucel.
— Da, dar ce înseamnă „Pufarcă”? întrebă broasca, ridicându-și pălăria de pene pe ochi.
Cei doi au stat o clipă, s-au uitat unul la altul, apoi au izbucnit în râs, convinsi că tocmai au descoperit un mare secret fără niciun rost.
Tot drumul spre casă au inventat versuri despre „pufarca broaștei”, au dansat printre umbrele de pene și s-au gândit că poate cel mai amuzant lucru din lume era chiar să nu priceapă totul. Căci atunci când ai prieteni, pălării ciudate și un vulcan năstrușnic, fiecare zi e o aventură plină de charabia și râsete.
Și cine știe? Poate data viitoare, vulcanul va strănuta... șosete!
