Capitolul 1: Girafa cu gât lung și nervi scurți
În Savana Pistruiată, unde iarba gâdila copitele și vântul făcea bucle în nori, trăia o girafă pe nume Gogo. Avea gâtul atât de lung încât putea citi etichetele de pe frunzele cele mai de sus, dar sufletul îi era moale ca o pernă de puf. Doar că… uneori îi sărea muștarul. Nu tare, nu urât, ci ca un balon care pocnește: „Poc!” și gata.
Gogo era cunoscut ca „bătăușul pacifist”. Adică se certa repede, dar se împăca și mai repede. Îi plăcea să rezolve totul fără lovituri. Preferatul lui „truc” era o mini-magie improvizată: își clătina urechile, își încrucișa ochii o secundă și șoptea serios:
— Abracada… brânză!
Și, de cele mai multe ori, apărea ceva caraghios: o ploaie de frunze în formă de inimioare, o minge de aer care scotea „pfffft”, sau o umbră care dansa step. Nu era magie adevărată, zicea zebra, dar era suficientă ca să-i facă pe toți să chicotească și să uite de supărări.
Într-o dimineață, Gogo își lustruia coarnele ca niște antene de radio, când auzi un hârșâit ciudat: „șșșrâââț, șșșrâââț!”. Pământul vibra ca o tobă mormăită.
— Cine îmi scărpina savana? întrebă Gogo, ridicând sprâncenele până aproape de nori.
Din spatele unei dune de pietriș a țâșnit un bursuc cu ochelari rotunzi și cu două schiuri legate de labe. Nu schia pe zăpadă, ci pe pietriș! Pietricelele zburau ca popcornul.
— Eu sunt Râcâilă, schiorul de pietriș! strigă bursucul. Fac antrenament pentru Marele Slalom… de oriunde!
A alunecat fix pe lângă Gogo și i-a împrăștiat frunzele de acacia ca pe niște confetti.
Gogo simți cum i se strânge gâtul… ceea ce, la el, era un drum foarte lung până la inimă.
— Hei! Ai făcut salată din micul meu dejun!
— Ups, a zis Râcâilă, fără să se oprească. Am viteză, nu am frâne!
Gogo își puse copitele în șolduri. Putea să se enerveze. Și chiar s-a enervat. Dar în stilul lui: cu mult aer și zero răutate.
— Oprește-te! Vreau să… să ne certăm civilizat!
Capitolul 2: Cearta care patinează
Râcâilă a făcut un ocol, a luat avânt și s-a oprit în fața girafei, ridicând un nor de pietricele. Norul s-a așezat pe botul lui Gogo ca o mască gri.
— Civilizat? întrebă bursucul. Eu sunt sportiv! Eu mă cert… în mișcare!
— Atunci eu mă cert… pe loc! spuse Gogo. Și pe înțelesul tuturor. De ce schiezi pe pietriș chiar pe drumul meu de frunze?
— Pentru că e singura pârtie care „scârțâie” frumos, zise Râcâilă mândru. Ascultă!
A împins schiurile și au scos un „cri-cri-cri” ca un greier cu dinți.
Gogo își scutură frunzele din urechi.
— Sună ca și cum ai mânca pietre la micul dejun.
— Și tu arăți ca un copac care a uitat să se aplece, replică bursucul, nu foarte rău, dar suficient cât să-i înțepe orgoliul girafei.
— Ooo! Gogo își țuguie buza. Dacă tot ne aruncăm replici, am și eu una: ești atât de grăbit încât nici nu auzi când deranjezi!
Râcâilă ridică din umeri.
— Eu aud! Aud scârțâitul. Aud vântul. Aud… nimic altceva, recunoscu el, clipind.
Gogo inspiră adânc. Se simțea ca un ceainic pe punctul de a fluiera. Apoi își aminti de trucul lui preferat.
— Bine, domnule Schior, îți arăt o mini-magie. Poate te ajută să… auzi și altceva.
— Dacă e magie care pune roți la schiuri, sunt interesat, zise Râcâilă.
Gogo își clătină urechile, își încrucișă ochii o secundă și șopti grav:
— Abracada… brânză!
Din senin, pe pietriș a apărut o felie uriașă de brânză imaginară. Nu o putea mânca nimeni, dar mirosea… în imaginație, de parcă îți aminteai de un sandwich perfect.
Râcâilă frână brusc.
— Uau! Brânză! Unde?
A intrat cu schiurile drept în „brânza” aceea și… schiurile au alunecat ca pe săpun. Bursucul a început să se învârtă în loc, ca un titirez confuz.
— Wooo! Nu e pietriș! E… e… alunecosul suprem!
Gogo râse cu gâtul, adică un râs care pornește de jos și ajunge sus după o secundă.
— E doar imaginație, dar corpul tău a crezut-o!
Râcâilă se opri amețit, cu ochelarii strâmbi.
— Bine, girafă-copac, ai câștigat runda. Dar eu tot trebuie să mă antrenez!
Capitolul 3: Pista de ascultat
În timp ce bursucul își regla schiurile, din tufișuri au apărut spectatorii obișnuiți ai savanei: o maimuță cu coadă elastică, un porcupin care arăta ca o perie de sticle și o bufniță care clipea rar, ca un semafor pe mod economisire.
— Ce e gălăgia asta? întrebă bufnița. Îmi zgâria liniștea.
— El îmi zgârie frunzele! spuse Gogo.
— Eu îmi zgârii… performanța! spuse Râcâilă.
Maimuța a făcut o grimasă serioasă, dar i-a ieșit amuzant.
— Puteți să vă zgâriați fiecare pe rând? Sau mai bine… să vă ascultați?
Cuvântul „ascultați” a căzut între ei ca o pietricică într-un lighean: ploc!
Gogo își înmuie vocea.
— Uite, Râcâilă. Nu-mi place când îmi împrăștii mâncarea. Mă simt ca o salată lovită de furtun.
Râcâilă își frecă ceafa.
— Eu… chiar nu m-am gândit. Când schiez, lumea devine o dungă. Și dunga nu vorbește.
— Ei, eu vorbesc, zise Gogo. Mult. Am gât lung, am spațiu pentru cuvinte.
Bursucul inspiră.
— Și mie nu-mi place când cineva îmi oprește antrenamentul. Mă simt ca un melc la start.
Gogo dădu din cap, încet, ca o giruetă.
— Deci tu vrei loc să schiezi, iar eu vreau loc să mestec frunze fără să mi le transformi în ploaie de pietricele.
Porcupinul ridică o țepușă ca pe un deget.
— Propun o pistă specială! Pista de pietriș, dar… pe acolo. Și pista de frunze… pe aici.
Maimuța sări și desenă pe pământ cu un băț două trasee: unul ocolind acacia, altul trecând pe lângă un mic dâmb.
— Bun, zise Râcâilă, dar pista mea trebuie să aibă un sunet bun.
Gogo zâmbi. I se aprinse beculețul de mini-magician.
— Pot să îmbunătățesc sunetul. Abracada…
— Stai! îl opri bufnița. Fără brânză imaginară în ochii mei. Mă derutează.
Gogo râse.
— Promit, de data asta e o magie cu urechi, nu cu nas.
Capitolul 4: Slalomul cu surprize și „magia” de buzunar
Râcâilă se așeză la startul noii piste de pietriș. Gogo stătea pe margine, ca un stâlp vesel, și își pregătea trucul.
— Ești gata? strigă maimuța. Trei, doi, unu… țuști!
Bursucul porni. Pietrișul țopăia, schiurile șuierau, iar el făcea slalom printre pietre mai mari ca niște chifle.
Gogo șopti încet:
— Abracada… brânză… dar cu urechi!
Și, ca printr-o glumă a vântului, de-a lungul pistei au apărut niște „clopoței invizibili”. Nu se vedeau, dar se auzeau: „cling-cling!” de fiecare dată când Râcâilă trecea pe lângă o piatră importantă.
— Oooo! se auzi glasul bursucului de pe pistă. Sunet de campion!
Dar apoi, o pietricică săltată de schiuri a aterizat exact în urechea bufniței.
— Auuu, protestă bufnița, care de obicei protesta doar în gând. Eu sunt bibliotecă vie, nu scrumieră de pietriș!
Râcâilă frână și se întoarse, cu fața roșie sub blana lui.
— Scuze! Nu am vrut!
Gogo se apropie repede, dar cu pași moi.
— Uite, asta e problema. Tu nu vrei, dar se întâmplă. Hai să te ascultăm și pe tine, bufnițo.
Bufnița își netezi penele, ofensată și importantă.
— Eu vreau să pot sta aproape și să aud clopoțeii… fără să primesc pietre. Asta e tot.
Râcâilă își mușcă buza.
— Pot să schiez mai… controlat. Adică să nu arunc pietre ca un vulcan nervos.
— Și eu pot să-ți fac o „magie” care te ajută să frânezi, zise Gogo. Nu te speria, e tot imaginară.
— Dacă e imaginară, cum mă ajută? întrebă bursucul.
Gogo își încrucișă ochii, își clătină urechile și șopti:
— Abracada… pernă!
Pe marginea pistei apăru o „pernă invizibilă” de aer, ca o zonă moale în care pietricelele parcă se cumințeau. Când Râcâilă trecea prin dreptul ei, schiurile încetineau ușor, de parcă pista îi spunea: „Șșșt, mai încet.”
Râcâilă încercă din nou. De data asta, pietrișul nu mai exploda, ci doar șoptea. „șșș… șșș…” ca o mătură harnică.
Bufnița dădu aprobator din cap.
— Acum pot să ascult clopoțeii fără să-mi fac colecție de pietre.
Maimuța aplaudă, dar aplaudatul ei era mai mult un fluturat haotic.
— Bravo! V-ați certat și v-ați reparat!
Gogo își ridică bărbia.
— Vezi, Râcâilă? Poți fi rapid și atent.
Râcâilă zâmbi.
— Și tu poți fi bătăuș și pașnic în același timp. E… ciudat, dar funcționează.
Capitolul 5: Pătura imaginară
Soarele cobora încet, ca o portocală care se rostogolește spre apus. Pista de pietriș scârțâia frumos, pista de frunze rămânea întreagă, iar clopoțeii invizibili făceau „cling” când trecea câte un gând bun pe acolo.
După ultimul slalom, Râcâilă veni la Gogo și își scoase ochelarii.
— Știi… când mi-ai spus prima dată să mă opresc, am auzit doar că mă încurci. N-am ascultat restul.
Gogo își mișcă urechile.
— Și eu, când ai venit cu schiurile, am văzut doar dezordine. N-am ascultat de ce îți pasă.
Se lăsă o liniște bună, din aceea care nu apasă, ci încălzește.
Bufnița, surprinzător de drăguță, își drese glasul:
— Pentru un final potrivit, vă recomand… o pauză. Liniștea ajută urechile să-și amintească de ele.
— Pauză! repetă maimuța. Pauză cu ceva distractiv!
Gogo zâmbi și își dădu seama că mai are o mini-magie de făcut, una care să închidă ziua ca o carte.
Își încrucișă ochii, își clătină urechile și șopti cu solemnitate comică:
— Abracada… pătură!
Deasupra lor s-a întins o pătură imaginară uriașă, țesută din culorile apusului: dungi de roșu, pete de auriu și buline de mov. Nu acoperea corpurile, ci gândurile: parcă le făcea mai moi și mai cuminți. Vântul trecea pe sub ea fără să-i strice marginile.
Râcâilă se așeză pe pietriș, dar pietrișul părea brusc confortabil.
— Dacă așa arată o pătură imaginară, eu vreau una și pentru antrenamente. Ca să nu mai fiu o dungă.
Gogo se întinse pe lângă acacia, cu gâtul ca un pod liniștit.
— O pătură imaginară e bună mai ales când vrei să auzi ce spune celălalt, fără să te grăbești.
Clopoțeii invizibili au sunat încet, ca o ultimă glumă a serii: „cling… cling…”, de parcă și savana asculta. În pătura aceea care nu se vedea, dar se simțea, certurile au rămas mici, ca niște pietricele uitate în buzunar, iar râsul s-a întins lung, cât gâtul lui Gogo, până la stele.
