Capitolul 1: Fulgul care a aterizat pe nas
În dimineața aceea de decembrie, Darius, un băiat de 9 ani cu obrajii roșii ca merele de iarnă, a ieșit pe balcon să vadă dacă Moș Crăciun nu cumva își parcase sania pe acoperișul blocului. N-a găsit sania, dar a găsit ceva aproape la fel de important: un fulg uriaș i-a aterizat fix pe nas.
— Aha! a zis Darius, strâmbându-se. Asta e o scrisoare de la iarnă. Scrie „mă bucur să te văd”!
Fulgul s-a topit imediat, ca și cum ar fi râs de gluma lui.
În sufragerie mirosea a portocale și a scorțișoară. Mama împodobea bradul, iar tatăl făcea un nod la instalația de lumini ca și cum ar fi încercat să îmblânzească un șarpe strălucitor.
— Darius, ai scris lista pentru Moșul? a întrebat mama.
Darius a scos un caiet cu coperți albastre și a oftat teatral.
— Am scris… dar nu-mi place. Toți vor jucării, telefoane, drone… Eu vreau să-i scriu altfel. O listă cu dorințe care nu se cumpără.
Tatăl a ridicat sprânceana.
— Cum adică?
Darius a zâmbit, de parcă ar fi ținut o lanternă în piept.
— Dorințe ca „să avem mai mult timp împreună”, „să nu ne certăm din nimic”, „să ne amintim să spunem mulțumesc”. Știi… lucruri care încălzesc fără baterii.
Mama s-a oprit cu un glob în mână, iar globul a prins în el un fir de lumină, ca o steluță.
— Asta e o idee foarte frumoasă, a spus ea încet. Și curajoasă.
Darius a deschis caietul. Paginile erau goale, ca un câmp de zăpadă neatins.
— Atunci… pornesc într-o aventură! a declarat el. Strâng dorințe nemateriale de la oameni. Și le scriu pe cea mai bună listă din lume.
Afară, vântul a scuturat ușor geamul, ca un „du-te, du-te!”. Și Darius s-a dus.
Capitolul 2: Cutia cu mulțumiri de la colțul străzii
Darius și-a pus căciula care îi aluneca mereu pe ochi și a coborât scările în fugă. În fața blocului, doamna Lenuța, vecina de la parter, hrănea porumbeii cu firimituri, vorbind cu ei ca și cum ar fi fost un mic parlament.
— Bună dimineața! a spus Darius. Am o întrebare de Crăciun.
— Dacă e despre porumbei, să știi că ei au deja programul făcut, a zis doamna Lenuța, serioasă.
Darius a râs.
— Nu, e despre dorințe. Dar nu din alea cu preț. Dorințe… din inimă.
Doamna Lenuța a clipit și și-a dus mâna la piept, ca și cum verifica dacă inima e la locul ei.
— Din inimă? Atunci vreau să… nu mă mai simt singură seara. Să aud pași pe hol și să nu mi se pară că e doar frigul.
Darius a scos un creion și a notat. Apoi i-a venit o idee și mai năstrușnică.
— Pot să vă fac o „cutie cu mulțumiri”? În fiecare zi puneți acolo un bilet cu ceva pentru care sunteți recunoscătoare.
Doamna Lenuța a râs, iar râsul ei a făcut porumbeii să se învârtă ca niște confetti.
— Am o cutie de pantofi. Merge?
— Merge perfect! a spus Darius. Pantofii știu drumuri, deci cutia știe povești.
Când a plecat, doamna Lenuța i-a strigat:
— Să scrii și dorința mea: „să vină cineva la ceai”. Și să nu fie un porumbel, că el bea prea mult.
Darius a notat și asta, cu un zâmbet mare cât un fular.
Capitolul 3: Biblioteca, bătrânul domn și un cățel cu nume de steluță
Următoarea oprire a fost biblioteca mică din cartier, unde caloriferul pufăia ca un dragon leneș. Doamna bibliotecară i-a făcut semn să vorbească încet, deși era atât de liniște încât până și un gând ar fi sunat tare.
Pe un scaun, un bătrân cu o eșarfă verde citea o carte groasă. Lângă el, un cățel alb, mic și pufos, dormea cu botul pe lăbuțe.
Darius s-a apropiat.
— Bună ziua. Fac o listă de dorințe nemateriale pentru Crăciun. Aveți una?
Bătrânul a închis cartea cu grijă, ca și cum ar fi împachetat o prăjitură.
— Am, tinere domn. Aș vrea să-mi amintesc mai des poveștile frumoase, nu pe cele care dor.
Cățelul a deschis un ochi și a lătrat foarte încet, de parcă ar fi spus „și eu!”.
— El cum îl cheamă? a șoptit Darius.
— Steluță. A apărut într-o seară, tremurând, și a ales să mă adopte pe mine, a răspuns bătrânul, zâmbind.
Darius a simțit ceva cald în gât, ca atunci când ții o cană de ciocolată prea aproape.
— Atunci scriu și pentru Steluță: „să fie iubit mereu”.
Bătrânul a dat din cap.
— Și mai scrie încă una: „să avem răbdare unii cu alții”. E un cadou rar.
Darius a notat cu grijă. Apoi, fără să știe de ce, și-a scos mănușa și a mângâiat cățelul. Blana era moale ca o ninsoare care nu te udă.
La ieșire, doamna bibliotecară i-a strecurat un semn de carte cu o stea aurie.
— Pentru lista ta, a șoptit ea. Să nu uiți niciodată locul unde dorințele cresc: în pagini și în oameni.
Capitolul 4: Fereastra cu lumină și promisiunea de pe scară
Seara, scara blocului mirosea a cozonac și a aer rece. Darius urca încet, ca să nu scape din cap dorințele adunate. La etajul doi, a auzit un plâns mic, ascuns, ca o picătură care se teme să cadă.
Pe trepte stătea Mara, vecina de 10 ani, cu ochii roșii și cu o cutie de globuri lângă ea.
— S-a spart? a întrebat Darius, arătând spre cutie.
— Nu. Eu… m-am certat cu fratele meu. Și acum parcă s-a spart ceva în mine, a zis Mara, ștergându-și nasul cu mâneca.
Darius s-a așezat lângă ea. Treptele erau reci, dar cuvintele pot fi pături, și el a căutat una.
— Fac o listă de dorințe nemateriale. Vrei să pui una?
Mara a tăcut puțin, apoi a zis:
— Vreau să-mi cer iertare fără să mi se blocheze limba. Și să-l iert și eu. Dar… să nu par că am pierdut.
Darius a râs încet.
— Să știi că iertarea nu e concurs de fotbal. Nu există „am câștigat” și „am pierdut”. E mai mult ca o instalație: dacă lipsește un bec, se vede imediat.
Mara a clipit, iar lacrimile au rămas pe loc, surprinse.
— Și tu ce dorință ai? a întrebat ea.
Darius s-a gândit. Apoi a spus:
— Să fim recunoscători… și pentru lucrurile mici. De exemplu, pentru faptul că avem pe unde urca, chiar dacă scara scârțâie.
În acel moment, un bec de pe scară s-a aprins brusc, de parcă ar fi auzit.
Mara a râs pentru prima dată.
— Uite, scara ne-a dat dreptate.
Darius s-a ridicat și a întins mâna.
— Hai. Mergem să-ți scrii dorința pe listă și… dacă vrei, îți țin eu cutia cu globuri. Să nu se mai spargă nimic.
Mara a dat din cap, iar pașii lor au făcut un sunet vesel, ca niște clopoței ascunși în pantofi.
Capitolul 5: Bûche-ul de hârtie și lista care strălucește
În Ajun, în casă era cald și luminile bradului clipociau ca niște licurici disciplinați. Darius a așezat caietul pe masă. Pe pagini, dorințele se adunaseră ca fulgii: fiecare diferit, fiecare cu propria lui sclipire.
Mama a adus hârtie maro, ca cea de împachetat, lipici și un sul de carton.
— Pentru proiectul tău special, a spus ea. Putem face o bûche din hârtie. O bûche care nu se mănâncă, dar hrănește gândurile.
Darius a deschis ochii mari.
— O bûche în care să pun lista?
— Exact, a zis tatăl. O rulăm ca pe un pergament și o ascundem înăuntru. Apoi o punem sub brad, ca pe un cadou pentru toți.
Au lucrat împreună. Darius a rulat foile cu dorințe: „să bem ceai cu cineva”, „să avem răbdare”, „să ne cerem iertare”, „să nu fim singuri”, „să ne amintim poveștile bune”, „să spunem mulțumesc”.
Apoi au învelit sulul într-o „bûche” de hârtie: maro la exterior, cu „coajă” desenată cu creionul, cu dâre ca lemnul adevărat. Mama a lipit deasupra „frișcă” din hârtie albă, iar Darius a făcut ciupercuțe din resturi roșii, punctate cu alb.
— Pare atât de reală încât îmi vine să o tai cu cuțitul, a spus tatăl.
— Dacă o tai, o să iasă dorințe, nu cremă, a zis Darius. Și s-ar putea să te lipești cu recunoștință pe degete.
Seara, au bătut la ușa doamnei Lenuța și i-au dus o cană cu ceai. Apoi au urcat la bătrânul din bibliotecă și i-au oferit o poveste citită cu voce tare, în timp ce Steluță dădea din coadă ca o măturică fericită. Mara a venit și ea, cu fratele ei, și au spus „îmi pare rău” de două ori, ca să fie sigur că ajunge.
Înapoi acasă, bûche-ul de hârtie stătea sub brad, cumințel, dar parcă mai luminos decât toate globurile.
Darius s-a uitat la părinții lui și a șoptit:
— Mulțumesc.
— Pentru ce? a întrebat mama.
Darius a arătat spre bûche.
— Pentru că am înțeles că cele mai bune dorințe nu se pun în cutii de magazin. Se pun în oameni.
Bradul a clipit de parcă ar fi aprobat, iar afară ninsoarea a început din nou, ușoară și liniștitoare, ca o pătură albă peste un cartier care, pentru o seară, părea să-și amintească exact cât de frumos e să fii recunoscător.
