Capitolul 1: Logicul cu obraji elastici
În orașul fantastic Zglobiuș, unde norii aveau mustăți de vată și felinarele clipeau ca niște licurici obosiți, locuia un băiat pe nume Logicul. Toată lumea îi spunea așa fiindcă, atunci când ceva părea încurcat, el spunea mereu: „Stai puțin, hai s-o luăm pe rând!” și își freca bărbia ca un detectiv mic.
Dar Logicul mai avea o pasiune uriașă, cât o plăcintă cu mere: concursurile de grimase.
În fiecare miercuri, în piața centrală, se adunau copii, spiriduși, o pisică vorbitoare și chiar o statuie care, dacă o gâdilai la gleznă, îți făcea cu ochiul. Se ținea „Cupa Zâmbetului Întortocheat”, cel mai vestit concurs de grimase din ținut.
Logicul își încălzea fața ca un sportiv:
„Obraz stânga, întinde-te! Obraz dreapta, răsucește-te! Sprâncene, sus, jos, ca liftul!”
Prietenul lui, un spiriduș rotunjor pe nume Puf, îl privea cu admirație.
„Tu chiar ai obraji elastici, Logicul! Eu fac o grimasă și mi se blochează nasul.”
„Secretul e să ai încredere în fața ta,” spuse Logicul, foarte serios, apoi își încrucișă ochii atât de tare încât părea că se uită în două borcane diferite.
În ziua aceea, apăru în piață un mesager neobișnuit: o porumbiță care purta o pălăriuță. Pălăriuța avea o pană și o etichetă: „Nu ciuguliți, vă rog!”
Porumbița ateriză pe capul lui Logicul, ca și cum ar fi fost un stâlp de semafor.
„Cuu-cuu! Invitare oficială!” ciripi ea și îi întinse un plic.
Logicul deschise plicul. Înăuntru era o scrisoare cu litere mari și puțin strâmbe, ca și cum autorul scrisese pe o masă care dansa.
„Dragă Logicul,
Ești invitat la Castelul Glumelor, în Regatul Pufos, pentru Marea Întrecere de Grimase Magice.
Premiul: O Oglindă care spune adevărul… dar numai când îi place.
Semnat: Dragonul Fâs-Fâs, Maestru de Ceremonii”
Puf înghiți în sec.
„Un dragon? Un DRAGON dragon?”
Logicul își puse mâinile în șold.
„Ce poate fi mai amuzant decât un dragon care se cheamă Fâs-Fâs? Probabil că strănută confetti.”
Porumbița își drese glasul:
„Cuu-cuu! Plecarea e imediată! Carul-între-Nori vă așteaptă!”
În piață, un car cu roți din baloane de săpun se legăna, prins cu funii de un nor mic, care părea cam somnoros. Cocher era o broască în vestă.
„Urcați, urcați! Norul are program strict: doarme la ora cinci!”
Logicul urcă primul, cu încredere. Puf îl urmă, ținându-se de pălăria porumbiței de parcă ar fi fost centura de siguranță.
„Ești gata?” întrebă Logicul.
„Sunt gata să… să fiu aproape gata,” bâigui Puf.
Carul porni, și orașul Zglobiuș rămase în urmă, mic ca o bilă de sticlă. Vântul le ciufuli părul, iar norul făcea „mrrr” ca o pisică adormită.
„Știi ce e cel mai important?” spuse Logicul, privind înainte. „Să ai încredere, chiar și când mergi cu un nor care sforăie.”
Capitolul 2: Castelul Glumelor și dragonul care se fâsâie
După o plimbare prin cer, în care Puf a numărat de trei ori toate curcubeele (și a găsit unul cu dungi în plus), carul-între-Nori ateriză într-o poiană strălucitoare. În mijloc era Castelul Glumelor, cu turnuri în formă de cornete de înghețată și ferestre ca niște ochelari uriași.
La poartă îi aștepta… un dragon.
Dar nu era un dragon înfricoșător. Era un dragon verde-mentă, cu o eșarfă cu buline și cu o expresie de parcă tocmai înghițise o glumă și nu știa dacă să râdă sau să sughițe.
„Bun venit!” spuse dragonul și își ridică o labă, ca la salut. „Eu sunt Fâs-Fâs.”
Și atunci, exact la timp, dragonul scoase un sunet: „Fâs!”
Din nări îi ieși un firicel de abur, care se transforma în baloane de săpun. Un balon se opri pe nasul lui Puf și îi făcu nasul să pară și mai rotund.
Puf clipi speriat.
„E… e foc?”
„E abur cu aromă de mentă,” zise Fâs-Fâs, mândru. „Am încercat foc, dar mi-a ieșit supă. Așa că am ales fâsâitul. E mult mai politicos.”
Logicul izbucni în râs.
„Îmi place! Un dragon politicos e perfect pentru un concurs de grimase.”
Dragonul îi conduse înăuntru. Holul castelului era plin de tablouri care își schimbau fețele. Un cavaler cu mustață se strâmba, o prințesă își scotea limba, iar un iepure în coroană făcea cu ochiul.
„Aici se antrenează pereții,” explică Fâs-Fâs. „Orice grimasă bună trebuie să aibă public.”
În sala principală, un podium strălucea. În jur, scaune din jeleu tremurau ușor. Participanții erau deja acolo: o vrăjitoare mică ce purta adidași, un om de zăpadă cu ochelari de soare, o sirenă cu păr creț și un goblin care părea că a fost desenat cu creionul, atât era de subțire.
Vrăjitoarea îl salută pe Logicul:
„Tu ești faimosul băiat cu sprâncene-lift?”
„Eu sunt,” zise Logicul și își ridică sprâncenele atât de sus încât aproape atinse pălăria porumbiței, care acum stătea pe un suport și se odihnea.
Omul de zăpadă oftă:
„Eu pot face doar o grimasă… dar e rece.”
Sirenă chicoti:
„Eu fac grimase sub apă. Aici trebuie să le fac pe uscat. Mi se usucă obrajii!”
Goblinul subțire șopti:
„Eu am o față foarte… îngustă. Dacă fac o grimasă, mi se termină repede.”
Dragonul Fâs-Fâs bătu din palme. Din palmele lui ieșiră două „fâs!” și trei baloane.
„Reguli simple! Trei runde! Fiecare rundă are o probă surpriză. Nu ne supărăm. Nu ne luăm peste picior. Ne luăm doar peste… sprâncene!”
Puf ridică timid o mână.
„Și dacă… dacă îmi tremură buza?”
„Atunci buza ta dansează,” spuse Logicul. „E bine. Încredere!”
Fâs-Fâs aduse o cutie mare.
„Înainte de concurs, fiecare primește un accesoriu magic. Doar pentru amuzament.”
Logicul băgă mâna în cutie și scoase… un elastic colorat.
„Ce e asta?”
„Elasticul de Curaj,” zise dragonul. „Dacă îl pui la încheietură, îți amintești că poți.”
Puf scoase o pereche de ochelari cu lentile care se învârteau.
„Ochelarii… amețitori?”
„Ochelarii de Îndrăzneală,” corectă dragonul. „Te ajută să nu-ți fie rușine. Chiar dacă arăți ca o clătită surprinsă.”
Puf îi puse și, într-adevăr, arăta ca o clătită surprinsă. Apoi râse.
„Măcar clătita e gustoasă!”
Logicul îi dădu un cot prietenos.
„Vezi? Ai început bine.”
Capitolul 3: Trei runde de grimasă și un nas încăpățânat
Dragonul urcă pe podium.
„Runda întâi: Grimasă de Salut! Trebuie să saluți publicul cu cea mai prietenoasă grimasă. Nu cea mai urâtă, ci cea mai… caraghioasă și caldă.”
Vrăjitoarea făcu o grimasă în care zâmbetul îi era într-o parte, iar un ochi îi juca în cerc.
Publicul aplaudă.
Omul de zăpadă își strânse nasul-morcov într-un nod. Morcovul scârțâi ca o ușă mică. Toți râseră, inclusiv morcovul, care părea mulțumit.
Sirenă își umflă obrajii ca două balonașe și scoase un „blub” de parcă avea apă în gât. De fapt, nu avea, dar sunetul era atât de bun încât un peștișor imaginar trecu prin aer și făcu cu mâna.
Goblinul subțire încercă să-și lățească fața. Reuși doar pe jumătate, dar jumătatea aceea era foarte convingătoare. Părea o riglă care a decis să fie plăcintă.
Apoi veni rândul lui Logicul. El își aminti de piața din Zglobiuș, de Puf și de felinarele care clipeau. Își lăsă umerii relaxați și spuse:
„Salut!”
Și făcu o grimasă care era ca un salut și ca o glumă în același timp: un ochi închis, altul deschis mare, zâmbetul răsucit ca o spirală de acadea, și sprâncenele dansând „sus-jos-sus” ca un lift jucăuș.
Sala izbucni în râs și aplauze.
„Bravo!” strigă dragonul. „Grimasă cu încredere!”
Puf, care nu era concurent oficial, dar era „asistent de încurajare”, încercă și el o grimasă. Ochelarii de Îndrăzneală se învârtiră, iar Puf scoase limba exact când trebuia să zâmbească. Rezultatul: un zâmbet cu limbă care părea că spune „bună ziua” și „bleah” în același timp.
„Perfect!” zise Logicul. „E un salut pe două niveluri!”
Dragonul anunță runda a doua.
„Runda doi: Grimasă de Surpriză! Dar atenție: fiecare primește o surpriză adevărată.”
Fâs-Fâs făcu un „FÂS!” mai mare, iar din nări îi ieșiră… pene. Penele zburară prin sală și se lipiră de fețele concurenților.
Vrăjitoarea primi o pană fix pe vârful nasului. Strănută: „A-țiș!” și din strănut ieși un nor mic de sclipici. Grimasă de surpriză? Perfectă.
Omul de zăpadă primi o pană pe sprânceană, dar cum era înghețat, pana se lipi ca un băț de înghețată. El se uită în sus, speriat, și i se topi puțin un colț de gură. Publicul: hohote.
Sirenă primi trei pene în păr și părea o perie. Își făcu o grimasă de „ce-i asta pe capul meu?”, apoi râse și se înclină.
Goblinul subțire primi o pană care era mai lată decât fața lui. Părea că fața lui a devenit… pană cu goblin atașat. El făcu o grimasă de surpriză atât de mare încât i se văzu un dinte mic, rătăcit.
Logicul primi o pană exact între sprâncene. Îl gâdila.
„Nu râde, nu râde,” își spuse. Dar pana îl gâdila și mai tare. Așa că grimasă lui deveni un amestec minunat: încerca să fie surprins, dar îi venea să râdă, și sprâncenele se certau cine să o alunge.
„Asta e!” strigă dragonul. „Surpriză cu auto-control… și cu gâdilat!”
Puf se apropie și îi șopti:
„Dacă te gâdilă, gâdilă-te și tu pe obraz. Așa nu mai pare că te învinge pana.”
Logicul încercă. Se gâdilă singur, făcu o grimasă și mai trăsnită, iar publicul aplaudă și mai tare.
„Mulțumesc,” șopti el. „Încrederea e și… un pic de prostioară bună.”
Runda a treia veni repede, ca o minge săltăreață.
„Runda trei: Grimasă de Erou!” anunță Fâs-Fâs. „Trebuie să arăți curajos… dar într-un mod amuzant. Ca un erou care tocmai a călcat într-o plăcintă.”
Puf înghiți.
„Asta sună greu.”
„Nu e greu,” spuse Logicul. „E doar… curaj cu aluat.”
Vrăjitoarea își puse mâinile în șold și își făcu o grimasă de erou: bărbia sus, ochii scânteind, dar cu un colț de gură care tremura ca o gelatină. Curajoasă și comică.
Omul de zăpadă își încordă fața, dar i se desprinse un nasture și îi sări pe frunte. Arăta ca un erou cu un gândac elegant pe cap.
Sirenă își încordă umerii (deși nu avea umeri prea obișnuiți) și își strânse buzele ca o trompetă, apoi zâmbi brusc. Părea un erou care nu știe dacă să lupte sau să cânte.
Goblinul subțire încercă să pară mare. Își umflă pieptul, dar pieptul lui era tot subțire. Atunci își umflă obrajii. Arăta ca un creion care a mâncat două gogoși. Toți râseră cu bunătate.
Logicul păși în față. Își puse elasticul de Curaj la încheietură și îl privi.
„Pot,” își spuse.
Apoi își făcu grimasă de erou: ochii hotărâți, nasul ușor încrețit, zâmbetul curajos… dar cu o limbă care ieșea puțin, ca și cum eroul se concentra prea tare. Sprâncenele lui făceau „V” de victorie, dar una era puțin mai sus, ca un steag care flutură.
Publicul izbucni în aplauze. Dragonul Fâs-Fâs își flutură coada ca un metronom fericit.
„Minunat! Eroul care poate salva lumea… și în același timp poate mânca înghețată fără să-i cadă pe tricou! Aproape!”
Și atunci se întâmplă ceva neașteptat: nasul dragonului scoase un „FÂS!” atât de puternic încât penele din sală se ridicară ca un stol. Un stol de pene albe se învârti și se așeză… exact pe capul lui Logicul, ca o coroană ciufulită.
Toți tăcură o secundă, apoi izbucniră în râs. Logicul rămase serios, ca un rege solemn, dar cu o coroană de pene care îi gâdila urechile.
„Mă… încoronează penele!” declară el, grav.
Puf strigă:
„Trăiască Regele Pene! Să domnească peste… grimase!”
Dragonul șterse o lacrimă de râs.
„Asta e cea mai bună grimasă de erou pe care am văzut-o: curaj și pene!”
Capitolul 4: Oglinda care spune adevărul… când are chef
După ce aplauzele se potoliră, dragonul Fâs-Fâs aduse marele premiu: o oglindă rotundă, cu ramă aurie și cu un mic nas desenat pe margine, ca și cum oglinda însăși era gata să facă grimase.
„Câștigătorul Marii Întreceri de Grimase Magice este… Logicul!”
Logicul își duse mâinile la gură.
„Eu? Serios?”
„Serios ca un jeleu pe care nu-l poți prinde,” spuse dragonul. „Ai avut încredere în tine, chiar și când penele ți-au făcut păr de păpădie.”
Logicul primi oglinda. Oglinda clipi. Da, chiar clipi.
„Bună,” spuse oglinda cu o voce subțire. „Eu spun adevărul… dar numai când am chef.”
Puf se apropie, curios.
„Oglindă, oglindă, cine are cea mai rotundă față?”
Oglinda se uită la Puf, apoi la dragon, apoi la un scaun de jeleu.
„Astăzi nu am chef,” spuse ea și făcu o grimasă de somn.
Puf se bosumflă.
„Nici oglinda nu are încredere?”
„Ba are,” zise Logicul, „doar că are… personalitate.”
Dragonul tuși politicos.
„Acum, Logicul, vine partea secretă. În spatele oglinzii există un… secret al concursului.”
Toți concurenții se apropiară. Vrăjitoarea își potrivi șireturile, omul de zăpadă își adună nasturii, sirena își scutură părul-perie, goblinul se întinse pe vârfuri ca să vadă.
Logicul întoarse oglinda. În spate era lipit un bilețel mic, cu un desen de dragon care făcea „fâs”. Pe bilețel scria:
„Secretul: Nimeni nu e perfect la grimase. Toți arată caraghios. Asta e ideea.”
Logicul clipi.
„Atât?”
Dragonul dădu din umeri.
„Da. Am zis că e un secret, nu că e un secret important. Unii se așteaptă la comori, la hărți, la blesteme… Eu ofer un bilețel. E mai ușor de lipit.”
Vrăjitoarea râse:
„Credeam că secretul e o vrajă!”
Omul de zăpadă zise:
„Eu credeam că secretul e… un uscător de păr.”
Sirenă își puse mâna la inimă:
„Eu credeam că secretul e că dragonul e, de fapt, o broască mare.”
Fâs-Fâs se prefăcu ofensat.
„Eu? Broască? Uitați-vă la eșarfa mea cu buline! Broaștele n-au atâta stil.”
Puf îl trase pe Logicul de mânecă.
„Deci… tot secretul e că e ok să fii caraghios?”
„Da,” spuse Logicul, ținând oglinda. „Și că nu trebuie să-ți fie rușine. Dacă toți suntem un pic caraghioși, atunci e loc pentru toți.”
Oglinda, care până atunci părea plictisită, spuse brusc:
„Adevărat. Și mai am chef să spun ceva: Logicul are sprâncene foarte talentate.”
Logicul roși.
„Mulțumesc, oglindă.”
Dragonul îi conduse pe toți în curte, unde norul-car îi aștepta. Înainte să plece, Fâs-Fâs îi șopti lui Logicul:
„Să știi… am organizat concursul ca să învețe lumea încrederea. Dar am zis să-l fac amuzant, ca să nu adoarmă nimeni.”
„A ieșit,” spuse Logicul. „Chiar și secretul e amuzant.”
Puf își puse ochelarii de Îndrăzneală pe frunte și declară:
„Eu, Puf, voi avea încredere în fața mea, chiar dacă uneori face o grimasă de clătită.”
„E o grimasă bună,” îl încurajă Logicul. „Clătitele sunt iubite.”
Carul-între-Nori se ridică, iar castelul rămase în urmă, strălucind ca o glumă bună spusă la timp. Pe drum, Logicul scoase oglinda și o întrebă:
„Oglindă, oglindă, spune-mi: voi mai câștiga concursuri?”
Oglinda își mișcă rama ca o gură.
„Depinde. Azi am chef să spun: dacă ai încredere, câștigi ceva oricum. Chiar și când pierzi.”
Puf dădu din cap, foarte serios.
„Adică… câștigi curaj.”
„Exact,” spuse Logicul.
Când ajunseră înapoi în Zglobiuș, piața era plină de lume. Logicul urcă pe o cutie și strigă:
„Am adus un secret!”
Toți se apropiară, curioși. Pisica vorbitoare își lustruia mustățile. Statuia își pregăti glezna pentru gâdilat.
Logicul ridică bilețelul mic.
„Secretul e că nimeni nu e perfect la grimase. Și asta e minunat!”
Lumea se uită o secundă, apoi izbucni în râs și aplauze. Un bătrân spiriduș spuse:
„Păi… asta știam, dar e bine să ne amintim!”
Și atunci, de parcă orașul întreg ar fi fost o oglindă cu chef, toți începură să facă grimase. Unele erau strâmbe, altele lente, altele atât de rapide încât păreau un filmuleț grăbit.
Puf făcu grimasă de clătită. Logicul își porni sprâncenele-lift. Pisica făcu o grimasă de „miau” pătrat. Statuia făcu cu ochiul atât de tare încât îi scârțâi piatra, dar nimeni nu se supără. Toți râdeau, cu încredere, ca într-un univers în care caraghiosul era o medalie invizibilă.
Și, pentru că secretul nu era important, dar era vesel, Logicul îl păstră în buzunar, lângă elasticul de Curaj, ca să-i amintească mereu: când ai încredere, chiar și o grimasă poate să-ți țină loc de coroană.
