Capitolul 1
În satul Pufuleț, casele aveau ferestre ca ochii unei pisici: lungi și curioase. Luca locuia într-una dintre ele, într-o casă cu pod mare cât un coș de paie. Într-o zi când soarele făcea bule pe pârtia din uliță, Luca a urcat în pod cu o lanternă și cu o foaie pentru hărți. Îi plăcea să caute comori mici: nasturi colorați, șosete pereche, o monedă cu un unicorn.
Podul mirosea a praf de carte și a prăjituri vechi. De sub o cutie de carton a venit un foșnet: "Puf!" Apoi un vânt care nu se vedea a scârțâit benzile de hârtie. Luca a aprins lanterna: ceva alb și puțin strălucitor plutea în aer. Nu era nori, nu era pisică. Era... un fantomioi cu ochi jucăuși!
"Eu sunt Bubu," a șoptit fantoma, dar glasul lui suna ca un clopoțel rătăcit. "Am pierdut cheile casei mele fantomatice. Le-ai văzut?"
Luca a încrețit sprânceana. Nu era teamă. Fantoma avea un zâmbet ca o felie de mere dulci. "Nu, dar pot să te ajut," a spus el. "Numele meu este Luca."
Bubu a plonjat într-un cerc și a scos o mică hârtie. Pe ea era desenat un plan ciudat: o rățușcă zburătoare, un ceainic cu mustață și o ușă care râde. "Ușa mea râde doar când cineva face ceva foarte… foarte amuzant," a spus Bubu. "Și eu nu mai știu să fiu amuzant, mă simt tăiat de un fir de fantezie."
Luca a râs. "Atunci facem echipă. Eu știu glume prostești. Glumele mele sunt împrumutabile!"
Bubu s-a învârtit fericit, iar hârtia s-a aprins ușor ca o lampă de stele. "Bine! Dar întâi trebuie să coborâm și să luăm o rețetă. Rețeta e la bătrâna Doamna Lalea. Ea ține secretele dulci în vasul ei care șuieră."
Luca și fantoma au coborât treptele care se prelungeau ca un acordeon. Pe drum au întâlnit o coadă de paianjen care ținea un balon. "Bună!" a strigat Luca. Balonul a făcut "pop-pop" ca un râs mic. Bubu a dat din palme, deși nu avea palme — a dat din hambarele de aer.
Seara a venit cu o lumină portocalie, iar satul părea un curcubeu mic. Luca nu știa dacă era mai curios de rețetă sau de felul în care fantoma își aranja părul invizibil. În inimă, știa doar că urma o aventură veselă.
Capitolul 2
Doamna Lalea avea un cofetar în spatele casei, cu borcane care țineau cântece în loc de condimente. Când Luca și Bubu au bătut la ușă, un ventilator de flori a început să le cânte o melodie de bun venit. Doamna Lalea era o doamnă scundă cu ochelari rotunzi și o grădină de flori care chicoteau când trecea cineva pe lângă ele.
"Ah, Luca!" a zis ea. "Și tu ai adus și un prieten... fantomatic." Apoi s-a pleoștit chicotind. "Bun venit la borcanul rețetelor nebune. Aici păstrăm Tortul Care Râde."
Doamna Lalea a scos un borcan mare din raft. Pe el stătea o etichetă: "Când e gata, spune o glumă, nu o poveste." A deschis borcanul și un nor mic de confetti a ieșit. Confetti-urile au început să facă "tic-tac" ca niște limonade fericite.
"Ingrediente?" a întrebat Luca, ochii i sclipind.
"Un zâmbet mare," a răspuns Doamna Lalea, "o lingură de gogoșari de zâmbete, trei ouă care sar de pe cuib când li se spune 'salut' și o cană de făină care uneori dansează."
Bubu a început să scoată sunete curioase. "Pot fi util! Pot trece prin găină ca să adun ouăle fără să deranjez cuibul!"
Doamna Lalea a zâmbit. "Mai bine nu. Găinile noastre prind ritm ușor. Vor începe să cânte 'Tarara-boom' și atunci tot satul o să se înscrie la cor."
Apoi au plecat la câmpul de găini. Când au ajuns, găinile s-au oprit din ciugulit și au privit cum un fantomioi plutește. "Bubu, poți să le mângâi?" a șoptit Luca.
Bubu a încercat. Fantoma a trecut printr-o găină. Găina a început să chicotească și a scos un ou care a pocnit ușor și s-a transformat în... o bulă de săpun. Toți s-au uitat: bula s-a rostogolit, a sărit, a făcut "puf" și în final, s-a spart și din ea a căzut un ou adevărat.
"Perfect!" a exclamat Luca. "Când fantomele fac mângâieri, ouăle sunt mai cuminți."
S-au întors la bucătăria Doamnei Lalea cu sacii de făină dansatoare care făceau pași mici, ca niște pantofi veseli. În timp ce framântau aluatul, Bubu a început să pocnească de bucurie. Aluatul a început să tresară, a făcut o săritură, apoi a început să cânte: "Ha-ha, hi-hi, prăjitura vrea să fie gata!"
Luca a început să cânte și el, chiar și felinarele de pe masă au început să bată din palete. Încetul cu încetul, o formă rotundă și pufoasă a apărut pe tavă. Era Tortul Care Râde, dar era timid. Își ascundea fața de ciocolată cu glazură până când cineva spunea o glumă bună.
"Ce face un melc când plouă?" a întrebat Luca pe nepusă masă.
"Se pune în vrejul lui și dă drumul unei umbrele minusculă," a răspuns Bubu, dar doar pentru că i-a plăcut sunetul.
Tortul a chicotit atât de tare că o bucățică de glazură i-a căzut ca o pălărie. Toți au rânjit. Rețeta era pe jumătate gata. Mai trebuia o mică magie: râsul mulțimii din timpul picnic-ului.
Capitolul 3
Ziua picnic-ului a venit cu nori care se jucau de-a prinselea pe cer. Luca a împachetat tortul într-o pătură cu carouri și a pus lângă el o cutie cu jocuri. Bubu a luat o umbrelă transparentă — fantomele se feresc de soare ca de o ploaie prea caldă — și a început să exerseze glume.
Satul s-a adunat lângă Lacul Oglindă. Cei mici și cei mari s-au așezat pe iarbă. Veverițele au adus nuci cu sunturi, iar broasca țestoasă a adus un ceas de buzunar care merge înapoi când toți râd prea mult.
"Regula e simplă," a spus primarul cu o pălărie care făcea ecouri. "Pentru ca porția de râs să fie mare, fiecare trebuie să zică o glumă. Fantoma care nu mai poate râde va fi fericită dacă toți râd pentru el."
Bubu a tremurat puțin la idee. "Dacă nimeni nu râde, eu rămân invizibil," a murmurat el. "Și eu vreau să pot fi văzut. Vreau să port o pălărie adevărată."
Luca i-a luat de mână — degetul de copil și suflarea de fantomă, amestecate într-o strângere caldă. "Nu-ți face griji. Avem tortul. Și avem glumele mele prostești."
Primul rând de la picnic a început cu glume: un motan a priimit o scrisoare de la frigider, o găină a încercat să învețe limba pianului. Râsetele au început să facă valuri. Tortul Care Râde a început să scoată sunete ca niște clopoței.
Dar cum soarele a ajuns spre amiază, ceva neobișnuit s-a întâmplat: o rafală de vânt a luat tortul și l-a ridicat ca pe un balon. Tortul a început să plutească deasupra satului, licărind glazură ca lumini de licurici. Oamenii au început să râdă și să bată din palme, dar tortul plutea mai sus și mai sus, îndreptându-se spre Pădurea Șuierătoare.
"Nu! Tortul!" a strigat Luca, sărind după el.
Bubu a sărit în aer, lăsând-o pe Doamna Lalea să țină păturica. Fantoma a trecut prin copaci, prin funingine și a miorlăit: "Puf! Puf!" Din când în când, când Bubu trecea prin frunze, frunzele începeau să chicotească și lăsau scântei mici.
Ajunși la marginea pădurii, au găsit tortul agățat de o creangă, fluturându-se ca o lampă veselă. Dar cum Luca încerca să se cațere, creanga a tremurat. "Stai liniștit," a zis Bubu. "Eu trec prin creangă. O să-l dobor."
Bubu a trecut prin crenguță; crenguța a strigat de surpriză și s-a supărat. Tortul a căzut cu mare galop spre pământ. Dar în cădere, o păpădie de râs a atins partea de sus a tortului. Tortul a început să râdă atât de puternic încât a făcut bule de frișcă. Bulele s-au spart și au căzut ca ploaie fină, stropind pe toți cu sirop dulce.
Toti din sat au început să râdă cu gura până la urechi. Și, în mijlocul râsetelor, ceva neașteptat s-a întâmplat: Bubu a început să prindă contur. Mai întâi a apărut o căciulă mică, apoi ochi care sclipeau ca două mărgele, și în final o guriță care zâmbea.
"Uite!" a exclamat Luca. "Te văd!"
Bubu și-a pus căciula pe cap — o căciulă făcută din siepuri de nori. Era vizibil! O voce caldă a ieșit din Bubu: "Mulțumesc... mulțumesc tuturor. Voi... voi m-ați readus fantezia."
Capitolul 4
După acea zi, lucrurile în sat s-au schimbat puțin, totuși în cel mai bun fel. Bubu a învățat să-și păstreze forma uneori, iar alteori plutea ca un curcubeu subțire. Copiii îl provocau la concursuri de baloane, la care Bubu câștiga prin faptul că putea trece printre capcanele din aer.
Tortul Care Râde a devenit celebru. Doamna Lalea tăia felii și le împărțea tuturor. Fiecare felie aducea câte o scânteie de veselie. Primarul a spus că lacul a început să-și oglindească nu doar fețele, ci și râsetele. Veverițele au rămas cu cozi puțin mai zburlite, iar găinile au început să dea ouă care, uneori, zornăiau de bucurie.
Într-o seară, Luca și Bubu s-au plimbat pe malul lacului. Lunile mici se oglindeau ca niște farfurii argintii. Bubu a scos un sunet ca un suspin fericit. "Știi, Luca," a spus el, "eu credeam că fantomele trebuie să fie triste sau înspăimântătoare. Dar descopăr că e plăcut să fii de ajutor și să fii vesel."
Luca s-a uitat la prietenul său. "E mai bine să fii vesel. Și e mult mai simplu să-ți găsești cheile când îți ții mintea plină de glume."
Bubu a râs ușor. "Cheile mele nu erau de metal. Eram eu. Cheile erau râsul și prietenia. Le-am găsit azi."
Au scos o intrare mică dintr-o cutie de lemn: acolo era o bătrână pălărie, o cheie care arăta ca o lingură și o invitație la un festival al felinarelor. Bubu a luat pălăria și i-a pus-o lui Luca pe cap. "Acum suntem o echipă cu pălărie," a spus el.
S-au întors în sat pe ulițe care miroseau a mere coapte. Oamenii îi salutau, iar copiii îi cereau glume. Bubu inventa glume noi: "Ce spune o stea când se trezește? - 'Hai cu mine, e ora lunii!'" Copiii râdeau, iar râsul se rostogolea ca bilele din joc.
Înainte de culcare, Luca a urcat din nou în pod și s-a uitat la planul hârtiei. Acum planul arăta un desen: o ușă care râde, deschisă larg. Bubu a privit la el, apoi la Luca. "Ușa mea râde acum pentru că nu am încercat să fiu singur. Mai bine împărțim râsul."
Luca a închis ochii și a oftat fericit. Afară, satul șuiera ușor. Păpădiile de râs încă împrăștiau scântei. În camera lui, Luca a pus pălăria cu care se jucaseră pe un cârlig și a adormit cu gândul la aventuri noi.
Bubu, fantoma cu pălărie, s-a așezat lângă fereastră și a privit luna. "Mâine vom face un concurs de zâmbete," a șoptit el. "Și vom încerca să facem o plimbare pe spatele unei norișoare."
Luca a oftat din nou, de data asta de plăcere. Și astfel, într-un sat mic cu case vesele, cu o fantomă care nu mai era singură, viața era plină de glume, torturi care râdeau și prieteni care știau să-și pună pălăriile la locul lor. Și când uneori cineva uita o glumă, satul își amintea cu toții, iar râsul se întindea ca o pătură caldă peste casele Pufulețului.
