Capitolul 1: Elful care căuta o mireasmă
În dimineața aceea, în Regatul Norilor Mofturoși, frunzele copacilor cântau încet, ca niște linguri care se lovesc de o cană de ceai. Iar pe o potecă lucioasă, pavată cu pietricele care scânteiau de parcă tocmai fuseseră spălate cu săpun, alerga un elf.
Îl chema Lojic.
Da, Lojic. Nu Logică, nu Logi, nu Lojiță. Lojic, cu „j”, pentru că mama lui spunea că „j”-ul face numele să sune mai săltăreț. Și Lojic chiar era săltăreț: purta o căciuliță verde care se învârtea de la vânt ca o elice mică, iar la brâu avea o gentuță plină cu lucruri serioase: o lupă, un creion, o batistă și… un borcănel gol.
„De ce borcănelul e gol?” îl întrebase odată o zână curioasă.
„Pentru că vreau să pun în el o mireasmă,” răspunsese Lojic, foarte convins.
Astăzi era ziua cea mare: elful plecase să găsească o anumită… mirosire. Nu o mirosire obișnuită, ca pâinea caldă sau ca șosetele după alergat (pe care, apropo, Lojic le evita cu aceeași viteză cu care evita să mănânce broccoli). Era vorba despre Mireasma Curcubeului Învârtit, despre care se spunea că apare doar când cineva râde exact în același timp cu cineva care ajută pe altcineva.
„Deci… trebuie să găsesc râs și ajutor în același loc,” își zise Lojic și își lipi nasul de aer, ca un detectiv al mirosurilor.
A tras un puf de aer. Apoi încă unul. Apoi a strănutat.
„Hapciu! Uau, aerul are praf de stele azi!”
De pe o ciupercă înaltă, un melc poștaș cu o pălărie minusculă îl privi atent.
„Scrisoare pentru tine, Lojic,” spuse melcul, foarte mândru că știe să pronunțe numele cu „j”.
„Pentru mine? Eu n-am comandat nimic… în afară de o mireasmă,” spuse elful și luă plicul.
În plic era o hârtie cu o pată de gem și un mesaj scris în grabă:
„Lojic, dacă vezi o mirosire care te face să zâmbești singur, urmeaz-o. Dar nu uita: o mireasmă nu se prinde cu mâna, ci cu prietenii. — Bunicul tău, Elful Înțelept (și puțin somnoros)”
Lojic își strânse gentuța și ridică borcănelul spre lumină.
„Bine, borcănelule, azi te umplu. Și dacă nu te umplu… te umplu cu supă de ciuperci. Să vedem ce preferi!”
Borcănelul, fiind borcănel, nu răspunse. Dar parcă părea speriat de supă.
Lojic porni către Piața Imposibilă, locul unde se adunau creaturi din toate colțurile: zâne cu ochelari, troli cu papioane, pisici vorbitoare care vindeau baloane și o statuie care spunea „Bună ziua!” fiecărui trecător. În mijlocul pieței se afla Fântâna Șoptitoare. Apa ei nu curgea, ci… șoptea.
„Șșș… șșș… cine bea de aici își amintește lucruri amuzante,” susura fântâna.
„Perfect!” spuse Lojic. „Am nevoie de râs!”
Își apropie nasul de fântână și inspiră cu grijă.
„Miroase a… mentă… și a glume nespuse.”
Deodată, un nor mic, pufos, se izbi de capul lui.
„Pardon!” spuse norul. „Mă grăbesc! Mi-am pierdut ploaia!”
„Cum adică ți-ai pierdut ploaia?” întrebă Lojic.
Norul oftă, iar din el căzu o picătură singuratică, ca o lacrimă care nu știe dacă are voie să fie tristă.
„Ploaia mea fuge mereu. Azi dimineață am strănutat și… puf! S-a ascuns în Umbrela Regală. Dar umbrela e încuiată!”
Lojic își ridică sprâncenele. O problemă! Dar nu o problemă înfricoșătoare, mai degrabă… o problemă care cerea o soluție și poate o poantă.
„Stai liniștit,” spuse elful. „Îmi place să descurc lucruri. Plus că, dacă găsim ploaia, poate râde cineva și ajutăm pe cineva. Sună ca rețeta pentru Mireasma Curcubeului Învârtit!”
Norul clipi. „Tu cauți o mirosire?”
„Da!” spuse Lojic. „Și am un borcănel gol care deja se simte plictisit.”
Norul zâmbi. „Atunci hai! Îți dau un vânt mic, să mergi mai repede.”
Și, ca să fie clar că norul era prietenos, îi suflă în spate un vânticel care îl făcu pe Lojic să alunece pe pietricele ca pe gheață.
„Uaaa! Eu nu știu să patinez!” strigă Lojic, râzând și fluturând mâinile.
Statuia din piață spuse: „Bună ziua! Atenție, elf alunecos!”
Capitolul 2: Umbrela Regală și secretul care gâdilă
Umbrela Regală era uriașă și stătea sprijinită de Turnul Ciorapilor Pierduți. Da, exista un turn în care ajungeau ciorapii care dispar în timpul spălatului. Nimeni nu știa cum, dar toți aveau bănuieli.
Umbrela avea un lacăt mare și lucios, iar pe lacăt era gravat un mesaj: „Se deschide doar cu CHEIA CARE ZÂMBEȘTE.”
„Cheie care zâmbește?” repetă Lojic. „Cheile nu zâmbesc. Cheile… scârțâie. Uneori mușcă degete, dacă le bagi în buzunar cu biscuiți.”
Norul pufos pluti lângă el și șopti: „Poate e o cheie cu față.”
„Sau cu glumă,” spuse Lojic. „Glumele zâmbesc!”
În clipa aceea, o pisică vorbitoare trecu pe lângă ei, împingând un cărucior plin cu baloane în formă de morcovi.
„Baloane-morcov! Cine vrea baloane-morcov? Sunt bune pentru… pentru nimic, dar sunt drăguțe!” miaună pisica.
Lojic o opri. „Scuză-mă, pisică. Ai văzut vreo cheie care zâmbește?”
Pisica își puse o labă la bărbie, ca un gânditor important. „Am văzut multe chei. Unele triste, unele nervoase… Dar o cheie care zâmbește? Asta e rară. Totuși… am auzit că la Cofetăria Cu Norișori se face o prăjitură care te face să zâmbești fără să vrei.”
Norul pufos tresări. „Fără să vrei? Sună periculos pentru mine! Dacă zâmbesc, îmi iese soarele din urechi!”
„Nu ai urechi,” spuse Lojic.
„Exact,” zise norul. „Și totuși, uneori simt că am.”
Lojic râse. Apoi se gândi. Dacă o prăjitură te face să zâmbești, poate… cheie care zâmbește înseamnă o cheie care e atinsă de un zâmbet. Ca și cum zâmbetul e o magie.
„Bine,” spuse el. „Mergem la Cofetăria Cu Norișori.”
Cofetăria era o căsuță mică, făcută din turtă dulce și acoperită cu frișcă. La ușă atârna o plăcuță: „Intră, dar nu mușca din perete. Peretele mușcă înapoi.”
Înăuntru, o zână cofetar purta un șorț cu buline și avea făină pe nas.
„Bun venit!” spuse zâna. „Ce doriți? Avem cornuri cu lumină, biscuiți care dansează și tort de râs.”
„Tort de râs?” repetă Lojic, interesat. „Avem nevoie de un zâmbet pentru o cheie.”
Zâna ridică un deget. „Aha! Deci căutați Prăjitura Gâdilătoare. Dar atenție: dacă râzi prea tare, prăjitura se ascunde sub limbă.”
„Nu vreau să-mi ascund nimic sub limbă,” spuse Lojic. „Deja am avut acolo o gumă lipită trei zile.”
Norul pufos chicoti. „Trei zile? Eu aș fi plouat de rușine.”
Zâna le întinse o prăjiturică mică, în formă de cheie. Pe ea era desenat un zâmbet din zahăr.
„Mâncați câte o mușcătură și apoi… spuneți o glumă,” explică zâna. „Zâmbetul trebuie să fie împărțit, altfel nu se lipește de nimic.”
„Solidaritate?” întrebă Lojic.
„Exact!” spuse zâna. „Zâmbetul singur e ca o clătită fără gem. Merge, dar e mai trist.”
Lojic mușcă puțin. Norul mușcă și el… cum mușcă un nor? Ei bine, norul doar atinse prăjitura și absorbi o firimitură.
Deodată, Lojic simți că îl gâdilă burta.
„Spune o glumă!” strigă norul, deja tremurând de chicot.
Lojic se uită la zână, la pisica ce intrase și ea curioasă, și zise:
„De ce nu se ceartă niciodată două perne? Pentru că… mereu se pun de acord… cap la cap!”
Pentru o secundă fu liniște. Apoi zâna izbucni în râs. Pisica râse cu „miau-ha-ha”. Norul se zgudui și scăpă câteva picături de fericire.
„Ha! Ha! Ha!” râse și Lojic, iar zâmbetul din zahăr parcă se desprinse din prăjitură și pluti ca o scânteie.
Zâna luă o cheie obișnuită de pe perete și o atinse cu scânteia de zâmbet. Pe cheie apăru un mic rânjet, ca desenat.
„Poftiți: cheia care zâmbește,” spuse ea.
„Mulțumim!” spuse Lojic. „Promit să nu o pun în buzunar cu biscuiți.”
Pisica zise: „Dacă găsiți ploaia, spuneți-i că vreau un balon ud. Se vinde mai bine.”
Capitolul 3: Ploaia fugitivă și mirosul care se joacă de-a v-ați ascunselea
Înapoi la Umbrela Regală, Lojic ținu cheia cu grijă, ca pe un peștișor care nu vrea să fie scăpat.
„Te rog, cheie, zâmbește la lacăt,” șopti el.
Cheia… bineînțeles că nu zise nimic. Dar rânjetul desenat părea foarte încrezător.
Când o băgă în lacăt, se auzi un „clic” vesel, ca și cum lacătul râdea pe ascuns. Umbrela se deschise cu un „fâșșș”, iar înăuntru era… ploaia! Nu ca apă, ci ca niște panglici albastre care se încolăceau jucăuș.
„Hopa! Aici erați!” spuse norul pufos.
Panglicile de ploaie făcură un salt și se ascunseră după mâner.
„Nu vrem în nor!” păreau să spună, fără cuvinte. „Noi vrem să ne jucăm!”
Lojic își puse mâinile în șold. „Ploaie, ascultă. Norul tău te caută. E prietenos. Uite, are… vânticel. Și… picături singuratice.”
Norul pufos se apropie cu grijă. „Îmi pare rău că am strănutat. N-am vrut să te sperii.”
Ploaia se opri din zbenguială. Se lăsă un pic, ca o fundiță care se gândește.
Lojic simți ceva în aer. O adiere ciudată, colorată, de parcă cineva ar fi amestecat lămâie cu săpun și cu… râs.
„Stai,” șopti el. „Asta e… o urmă!”
Își lipi nasul de aer și porni încet în jurul umbrelei. Mirosul era acolo, dar fugea, ca un cățel care vrea să fie prins, dar nu chiar.
„Mireasma Curcubeului Învârtit,” murmura Lojic. „E aproape. Trebuie un moment de ajutor și râs împreună.”
Norul și ploaia se priveau. Ploaia încă ezita.
„Hai să facem o înțelegere,” spuse Lojic. „Ploaie, te întorci la nor, dar în schimb norul promite să te lase să te joci… în locuri potrivite. De exemplu, la Parada Baloanelor! Acolo toată lumea se bucură când e un strop de răcoare.”
Pisica, care îi urmărise pe ascuns (pentru că era pisică), ieși dintre baloane.
„Eu chiar am Parada Baloanelor!” zise ea. „Baloane-morcov, baloane-pisică, baloane în formă de… șosete pierdute! Dar nu prea se cumpără.”
Norul pufos se lumină. „Putem să plouăm ușor la paradă! Ca o ploaie de râs, nu de supărare.”
Ploaia, panglicile albastre, făcură un mic dans. Apoi, încet-încet, se lipiră de nor, ca și cum s-ar fi întors acasă.
Norul scăpă o ploaie fină, de încercare. Doar câteva picături, ca un salut.
„Mulțumesc,” spuse norul.
„Mulțumesc și eu,” spuse ploaia, fără cuvinte, dar cu un fâlfâit vesel.
În acel moment, pisica încercă să ridice un mănunchi uriaș de baloane-șosetă. Era prea greu și baloanele o trăgeau încet în sus, ca o umbrelă nehotărâtă.
„Miau! Ajutor! Nu vreau să ajung pe Turnul Ciorapilor Pierduți! Acolo e plin de… perechi incomplete!”
Lojic sări imediat și prinse șnururile. Norul trimise un vânticel care împinse baloanele în jos. Zâna cofetar, care apăruse și ea alergând cu șorțul fluturând, ținu pisica de coadă (cu grijă, ca să nu doară).
„Ține-te bine!” strigă zâna.
„Mă țin! Dar coada mea nu e mâner!” protestă pisica.
Toți trei se străduiră, împreună, și în același timp… izbucniră în râs. Pentru că pisica, în loc să fie speriată, avea pe cap un balon-morcov care se lipise ca o pălărie.
„Arăți ca un iepure foarte confuz!” râse Lojic.
„Eu sunt pisică foarte… morcovită!” râse pisica.
Norul făcu „puf-puf” de amuzament și lăsă câteva picături care gâdilau.
Și atunci se întâmplă: în aer apăru o spirală de culori. Nu era un curcubeu întins pe cer, ci un curcubeu mic, ca o acadea care se învârte. Din el se ridică o mireasmă: dulce ca vata de zahăr, proaspătă ca menta, și caldă ca o îmbrățișare după o zi bună.
Lojic rămase cu gura întredeschisă.
„Asta e!” șopti el. „Mireasma Curcubeului Învârtit!”
Scoase borcănelul și îl deschise repede. Mireasma părea jucăușă și încercă să-i ocolească urechile.
„Nu, nu, nu! În borcan, te rog!” zise Lojic, râzând.
Zâna suflă ușor spre borcan, pisica flutură o ureche ca un evantai, norul trimise un vânticel exact cât trebuie. Și, ca printr-un joc de echipă, mireasma intră în borcănel, făcând un „plim!” ca o bilă de săpun.
Capacul se închise singur, mulțumit.
Borcănelul nu mai părea plictisit. Parcă… strălucea un pic.
Capitolul 4: Parada Baloanelor și dorința șoptită
Mai târziu, în Piața Imposibilă, Parada Baloanelor porni cu muzică de fluiere și tobe moi. Baloanele pluteau deasupra capetelor: unele în formă de stea, unele în formă de ceainic, unele în formă de… șosetă singuratică, care părea că își caută perechea.
Norul pufos plutea deasupra, iar ploaia lui cădea ușor, ca o răcorire prietenoasă. Oamenii și creaturile nu se supărau, pentru că picăturile miroseau a râs și a mentă.
Pisica vindea baloane și striga:
„Baloane ude! Baloane fericite! Baloane care nu se sparg… decât dacă le înțeapă cineva cu o furculiță! Dar cine ar face asta? Doar un troll foarte flămând!”
Un troll cu papion trecu și spuse: „Eu mănânc doar supă. Fără furculițe!”
Lojic ținea borcănelul cu mireasma la piept. Se simțea mândru, dar și recunoscător.
„N-aș fi reușit singur,” le spuse el zânei, pisicii și norului. „Mireasma asta s-a prins doar pentru că am lucrat împreună.”
Zâna își șterse făina de pe nas. „Așa e. Lucrurile cele mai bune au nevoie de mai multe mâini… sau labe… sau puf.”
Pisica dădu din coadă. „Și de glume. Glumele sunt lipici.”
Norul pufos făcu o mică piruetă pe cer. „Și de un pic de vânticel, evident.”
Statuia din piață spuse: „Bună ziua! Felicitări pentru solidaritate!”
Lojic râse. Apoi privi spre Fântâna Șoptitoare. Apa ei încă susura, iar șoaptele parcă îl chemau.
Se apropie, ținând borcănelul. Mireasma Curcubeului Învârtit se plimba înăuntru ca o luminiță fericită.
„Știi,” îi spuse el borcănelului, „nici nu mai sunt sigur că vreau să te închid mereu. Poate mireasma trebuie împărțită.”
Zâna, pisica și norul se apropiară, curioși.
Lojic desfăcu capacul doar puțin. O fâșie de mireasmă ieși și se așeză peste ei ca o eșarfă invizibilă. Toți inspirară și, fără să-și dea seama, zâmbiră mai larg.
„Mmm,” zise pisica. „Miroase a prietenie și a… clătită cu gem.”
„Miroase a curaj mic,” zise zâna, „din acela care te face să ajuți fără să te gândești prea mult.”
Norul pufos spuse încet: „Miroase a acasă.”
Lojic închise borcănelul și îl puse în gentuță. Apoi se aplecă spre Fântâna Șoptitoare, care șoptea și ea, de parcă ar fi vrut să audă un secret.
Elful își potrivi căciulița-elică, își lipi buzele de marginea fântânii și își șopti dorința, atât de încet încât doar apa o putea purta mai departe:
„Îmi doresc ca, atunci când cineva își pierde ploaia, balonul sau curajul, să apară mereu cineva care să-l ajute… și să râdă împreună, măcar un pic.”
