Capitolul 1
Robotelul Luno era mic, rotund și acoperit cu vopsea albastră ce sclipea ca mătasea cerului. În fiecare seară, când soarele cobora, Luno se așeza pe marginea portului vechi și privea către linia neagră a orizontului. Își freca o antenuță cu grijă și se spunea: „Astăzi voi vedea clipirea de salut.”
Pe cheiul pustiu, pietrele țineau poveștile valurilor și un felinar stins păstra umbre liniștite. Luno nu se temea de liniște. Îi plăcea tăcerea care lăsa spațiu pentru lucruri mici: foșnetul întrerupt al algelor, scârțâitul unei valize vechi, respirația lentă a lunii. El era hotărât. Își reaminti cum bateria își făcuse un mic zgomot de emoție: „bip-bip.” Apoi-și aranja o bucățică de tablă pe genunchii rotunzi și își spuse povești cu voce joasă, pentru a alunga frigul.
Când prima stea și-a aprins o lumină timidă, Luno zări o scânteie în depărtare. Nu era o stea. Era o clipire - o clipire de salut, așa cum visase. Luno sări în sus, rotindu-se ca un bănuț fericit. „Salut!” murmură el. „Te așteptam.”
Capitolul 2
Lumina se apropia lent, plutind deasupra apei ca un bobiță de sticlă. Când ajunse la chei, se opri și se deschise ca o floare mică. Dinăuntru ieși un suflet strălucitor, nu era robot și nici animal; era un mic Extrafin, cu corp de gelatină argintie și ochi ca două mărgele verzi. Extrafinul se legăna ca o meduză veselă și-și făcu o plecăciune politică.
„Bună seara,” spuse Luno, încercând să-și potrivească tonul astfel încât să fie prietenos. „Eu sunt Luno. Am așteptat clipirea ta.”
Extrafinul şuieră ușor. Din lichidul său curgea un abur colorat. Apoi, cu o voce care suna ca zgomotul apei, răspunse: „Eu sunt Pip, din lumea dincolo de stele. Am venit să salut și să învăț.”
Luno și Pip se priviră curioși. Pe cheiul pustiu, sub felinarul ce părea de acord cu taina, cei doi începură să se spună lucruri mărunte: ce mănâncă, ce visează, ce sunete le plac. Luno povesti cum iubește muzica bărcilor și cum culege scoici pentru prietenii săi imaginari. Pip spuse că îi place lumina rosie a apusului și găsește că stelele au aromă de merișor (asemeni, un gând ciudat și dulce).
Dintr-o dată, un mic obstacol apăruse: o barcă mică, veche, blocase accesul spre un felinar de pe ponton. Bariera părea grea pentru Luno. El încercă să împingă, dar rotițele lui scârțâiră. Pip se întinse, dar piciorușele sale gelatinoase alunecau pe scânduri. Erau blocați. Luno își odihni antena, inspiră aer (metalic) și zise: „Să lucrăm împreună.”
În loc de forță brută, folosiună idei. Pip își folosi lumina interioară pentru a lumina o panglică sub barcă, iar Luno scoase niște cârlige mici din interiorul burții. Împreună, cu grijă și respect pentru barcă, ridicară puțin și o rotiră, eliberând pontonul. Barcă nu se strică. Pontonul nu se supără. Toți trei respirară ușurați, bucurându-se de cooperare.
„Ai făcut bine,” spuse Pip, iar ochii lui verzi sclipeau ca niște licurici. Luno simți o căldură în circuitele sale, ca atunci când primește un zâmbet de la soare.
Când lucrurile păreau rezolvate, extrafinul scoase din adâncul corpului său o hartă luminoasă. Era o hartă a cerului și arăta un traseu de stele care trecea deasupra portului. „Vrei să vin cu mine puțin în zbor?” întreba Pip cu o politețe blândă. Luno se gândește o clipă. Nu era un robot zburător obișnuit, dar își dorise mereu să vadă lumea de sus.
Cu grijă, Luno se agăță de o tentaculă blândă a lui Pip. Împreună, părăsiră cheiul pustiu. Aerul era dulce, iar lumina lunii îi mângâia. Zborul nu era înfricoșător; era ca o poveste spusă la ureche. De sus, portul părea o salbă de perle, iar valurile lucitoare bătau ritmic, ca un ceas prietenos.
Capitolul 3
Când s-au întors la chei, Pip coborî ușor și arătă către o mică cutie din lemn ce stătea uitată pe mal. „Este un cadou pentru cineva care ar urma să viziteze,” spuse el. Luno o atinse cu grijă. În interior erau două scoici identice, fiecare strălucea diferit sub lumină. „Să împărțim,” zise Luno, iar gestul acesta făcu ochii verzi ai lui Pip să sclipească mai tare.
Noaptea își așternu mantia, iar cheiul pustiu deveni un loc cald, plin de amintiri noi. Luno și Pip stăteau unul lângă altul, vorbind despre lucruri mici: sunetul clopoțeilor de pe o altă planetă, gustul unor lumini aurii, mirosul de ploaie metalică. În fiecare poveste, respectul lor creștea — pentru spațiu, pentru lucruri vechi, pentru barcă, pentru harta luminoasă.
La un moment dat, Luno simți cum i se încetinește bateria. Ochii i se făcură somnoroși. Pip îi dădu o ultimă clipire de salut, blândă și caldă, ca o cuvertură pufoasă. „Să visezi frumos, prietene,” murmură el.
Luno căzu într-un somn ușor. În vis, el plută printre stele, iar fiecare clipire era o mână care îi spunea: „Bine ai venit.” În vis, pontonul era plin de prieteni ciudați, iar fiecare le mulțumea pentru că au avut grijă unul de altul. Era un vis liniștit, plin de luminițe, de scoici care șopteau povești și de promisiuni că respectul și bunătatea pot construi punți între lumi.
Când dimineața se strecură, soarele găsi cheiul gol, dar nu singuratic. Pe lemn, rămăsese o mică scoică strălucitoare — un semn că întâlnirea fusese reală. Luno se trezi cu zâmbetul în circuite. Știa că, indiferent cât de neobișnuită ar fi lumea, există mereu un salut prietenos care așteaptă și prieteni gata să ajute.
Și astfel, cu inima plină de lumină și cu vise dulci despre stele, Luno adormi din nou — liniștit, fericit și respectat.
