Capitolul 1
Era o seară caldă. Patru fete stăteau împreună în podul casei vechi. Podul mirosea a lemn și a praf. Ferestrele erau mici și rotunde. De sus, spre cer, se vedeau stelele ca niște pete de lumină pe catifea neagră.
Mara, Lili, Ana și Sava aveau aproape șase ani. Toate purtau pijamale cu animaluțe. Mara era visătoarea cea mare. Îi plăcea să arate constelațiile. "Uitați!", spuse ea, arătând cu degetul. "Acolo e Leul cu coada curcubeu. Acolo e Iepurele cu urechi lungi."
Lili râse. "Eu văd o pisică care doarme!"
Ana scoase o lanternă mică. Lumina ei făcea umbre cu forme de fluturi pe tavan. Sava deschise o cutie cu beteală. Înăuntru era o busolă veche și o hartă cu stele desenate. Harta părea făcută de cineva care iubea animalele cerului.
— Podul acesta e special, spuse Mara. E un pod… podul cu stele. Aici poți vorbi cu cerul.
— Și dacă cerul răspunde? întrebă Lili, ochii mari de curiozitate.
— Atunci îi invităm la ceai, zise Ana cu seriozitate. Ceaiul are puteri magice.
Toate râseră. Podul era cald. Vântul făcea copacii să cânte ușor. Dintr-o dată, o lumină blândă trecu pe fereastră. Nu era lună. Era o bilă mică, verde și albastră, care plutea ușor. Lumina făcea umbre jucăușe.
— Ce e asta? murmură Sava.
Bila se opri în mijlocul podului și tăcea. Apoi scoase un sunet care semăna cu un clopoțel. Sunetul nu era înfricoșător. Era curios.
Mara se apropie încet. Întinse mâna. Bila se apropie și mai mult. În ea se vedea un mic desen: un animal care semăna cu o broască țestoasă și cu o stea de mare, totodată. Ochii fetițelor străluceau.
— Bună! spuse un glas mic, surprinzător de melodios. — Eu sunt Zori. Venim prietenoși.
Fetele tresăriră puțin. Glasul venea din lumină. Era un fel de salut dintr-o poveste.
— Cum te numești? întrebă Lili, șoptit.
— Eu sunt Mara, zise Mara, pentru că întotdeauna spunea primul. — Noi suntem prietene. Vrei ceai?
Zori clipi ca o stea mică. — Ceai? Nu cunosc. La noi se bea lumină de rouă. Dar mi-ar plăcea să încerc ceaiul vostru.
Fetele se uitară una la alta. Tremurau de bucurie și de emoție.
— Trebuie să fim prudențe, spuse Ana. — Mama mi-a spus să nu vorbesc cu necunoscuți fără să spun unde sunt.
— E bine, oftă Sava. — Noi o să fim împreună. Și dacă vine cineva cu intenții rele, plecăm.
Zori făcu un mic sunet de acceptare. Se strecură mai aproape și proiectă pe podea imagini mici: o planetă cu flori albastre, un sat cu case în formă de con, și o baltă de lumină. Fetele priviră fermecate.
Capitolul 2
Zori le povesti despre călătorii lente prin cosmos. Vorbea cu onomatopee mici și cu fraze simple. Cunoscuse stele care cântau, comete care seamănă cu balene și planete unde ploua cu confetti. Fetele ascultau și râdeau.
— Putem să venim cu tine? întrebă Lili. — Vrem să vedem flori albastre.
Zori se opri pentru o clipă. Lumina lui tremura. — E drum lung. Călătoria e frumoasă, dar trebuie să fim atenți. Spațiul are reguli. Trebuie să fim pregătiți.
Mara scoase busola veche. Aceasta vibra puțin în mâna ei. Harta cu stele se aprinse cu linii subțiri. Era ca o invitație.
— Hai să facem un plan! propuse Ana. — Dacă plecăm, rămânem împreună. Dacă e pericol, revenim la pod. Promitem să fim prudențe.
Toate ridicară mâna. Plasară palma peste busolă ca pe un jurământ.
Zori își rotunjise forma și fluiera un ton scurt. Podul se umplu de o lumină caldă. Fetele își închiseră ochii. Când i-au deschis, podul devenise mai mare. Tavanul era acum un acoperiș de sticlă. Afară, nu erau doar copaci, ci stele apropiate ca niște lampioane.
— Suntem într-un pod care... călătorește, zise Sava, abia auzită.
Zori pluti pe deasupra lor. — Podul vostru a devenit navă. Dar nu e nevoie de frică. Eu vă ghidez.
Călătoria nu era înfricoșătoare. Era ca o plimbare cu leagănul sub curcubeu. Dar erau și surprize mici. La un moment dat, un nor mic, pufos, intră în pod și mirosea a vanilie. Toate strănutară. Norul se transformă într-o creatură zburătoare cu ochi ca mărgele.
— Bună! zise creatura. — Sunt Puffi. Mănânc vise mici. Am venit pentru o gustare.
Mara se uită cu ochi mari. — Dar noi suntem serioase.
Puffi râse în niște sunete ca niște baloane de săpun. Se potrivi sub scara podului și spuse: — Eu nu sunt rău. Dar uneori vreau ceea ce nu-i al meu. Când mănânc visele, lumea devine mai tristă.
Mara se înfipse: — Atunci nu mânca visele noastre!
— Atunci nu o voi face, spuse Puffi și dadu din aripioare. — Dar eu nu pot să-l las pe Zori să treacă printr-un câmp de stele zburațe. Sunt periculoase. Mă poate durea. Trebuie să fim prudenți.
Fetele încuviințară. Învățau repede: prudența nu înseamnă frică, ci grijă și plan.
— Facem un aranjament, propuse Ana. — Putem să-ți oferim muzică mică. Cântăm un cântecel și tu ne arăți calea ocolitoare.
Puffi dădu din cap. Zori le mulțumi. Fetele începeau să cânte. Vocea lor era caldă, dar stângace, ca o steguleț. Melodia făcură norii să-și schimbe forma. Câmpul de stele zbura se lumină, apoi se furișă într-o parte. Drumul era sigur.
Capitolul 3
După multe zâmbete și cântece, naveta ajunse la o planetă mică, acoperită cu ierburi care străluceau. Acolo locuiau extratereștri mici, cu urechi rotunde și cărucioare cu lollipop-uri. Erau blânzi, dar timizi.
— Noi suntem prieteni, spuse Mara. — Vrem să învățăm.
Un extratereș mic cu numele Pici ieși din căsuța lui. Avea ochi mari ca alunele. Pici ținea o cutie cu stele în bruște. Stelele erau adevărate: licăreau liniștit.
— Mulțumim că ai venit, zise Pici. — Dar avem o problemă: stelele noastre mici se sting uneori. Avem nevoie de o idee nouă.
Fetele se uitară la ele. Ana luă busola. Liniile de pe hartă se mișcară ca niște fire sub picioare. Lili desena pe podea cu o cretă imaginară. Sava bătea ritm cu palmele.
— Poate că stelele au nevoie de povești, zise Mara. — Când le spunem o poveste, ele strălucesc.
Pici păru surprins. — La noi, stelele știu doar nume de planete. Dar putem încerca.
Fetele se așezară în cerc. Își făcură un pact simplu: să fie atente, să observe, să întrebe și să ajute. Apoi începu Mara să spună o poveste despre o broscuță stelată care dăruia curcubeie. Fiecare fată adăugă câte un rând: Lili despre o pisică care mânca luna, Ana despre o bancă pentru păsări, Sava despre o scară din zahăr.
Stelele din cutie începură să tresară. Una după alta se aprinse mai tare. Planeta lumină. Pici îi privi cu ochi umezi. — Ați adus viață la stele, murmură el. — Vă mulțumesc.
Era momentul să plece. Pici le dădu o stea mică, caldă, într-un borcănel. — Când vă pierdeți, deschideți borcanul. Steaua vă va arăta drumul către casă.
Fetele luară borcanul cu grijă. Le era frică să-l țină prea strâns. Astro-borcanul era fragil și cald.
— Promitem să fim prudente, spuse Sava. — Vom folosi steaua doar când e nevoie.
Zori își pregăti lumina pentru drum. Puffi oftează mulțumit și mâncă o rază mică de lumină de pe podea, doar ca gust.
Călătoria înapoi era liniștitoare. Podul se așeză ușor în podul casei lor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar sub praf rămânea un miros dulce — ca de vanilie.
Capitolul 4
Acasă, fetele deschiseră borcanul cu stea. Cealaltă parte a podului arăta la fel, dar ele nu erau la fel. Aveau un nou repere: steaua din borcan, busola, harta și prietenii din cer. Știau acum că lumea e mare, dar prietenii sunt aproape.
Mama Marei bătu la ușă. — Voi sunteți bine? întrebă ea, speriată puțin.
— Da, mama, răspunseră toate pe rând. — Am fost prudente. Am vorbit despre unde eram. Am fost împreună.
Mama le zâmbi. Le luă în brațe pe toate. Parcă abia acum fetele își dădură seama că fuseseră curajoase, dar cu grijă. Era un sentiment blând ca un pulover cald.
Noaptea următoare, Mara scoase harta. Îl scoase pe borcanul cu stea și privi cerul. — Uite, acolo e Leul cu coada curcubeu. Uite, Iepurele cu urechi lungi.
— Și dacă ne pierdem? întrebă Lili.
— Atunci deschidem steaua, zise Sava. — Și ne întoarcem la pod. Și ne îmbrățișăm.
Ana zise încet: — Ne-am găsit un nou repere: nu e doar o stea sau un pod. E curajul nostru de a fi prudente și de a fi împreună.
Fetele se îmbrățișară. Zori, care stătuse ascuns în colțul podului ca un fir de lumină, scoase un sunet plăcut. Puffi veni cu o bucată de nor care mirosea a tort. Toate râseră. Lumea părea primitoare din nou.
În acea noapte, cerul părea să le vorbească încet. Le arăta animale de stele care semănau cu prietenii lor. Fiecare constelație părea să zâmbească. Podul lor era un loc sigur. Podul era un repere. Și borcanul cu stea era încălzit de promisiunea că, oriunde ar fi mers, aveau un drum înapoi.
Fetele adormiră laolaltă în podul cu stele. Visară flori albastre, stele care cântă și prietenii care vin la ceai. Visără și că un lucru important rămânea: prudența era o putere blândă. Ea le păstra împreună, le păstra curioase și le-a făcut repere noi.
Dimineața, lumea era aceeași. Dar ele știau ceva nou: atunci când te uiți la cer cu inima deschisă, poți întâlni prieteni. Iar dacă te porți cu grijă, poți păstra aceste prietenii. Și pentru fetele cu aproape șase ani, asta era cea mai mare aventură.
