Capitolul 1: Lupul mic și planul cu ouă
În dimineața de Paște, iarba din poiană era atât de verde, încât părea că cineva a spălat-o cu săpun de mentă. Lupul mic, pe nume Radu, își îndreptă urechile și adulmecă aerul.
„Mmm… miroase a cozonac și a… ciocolată!” zise el, rotindu-se ca un titirez.
Din spatele unui tufiș, apăru Iepurașul de Paște cu un coș împletit și cu o vestă galbenă, plină de buzunare. Un clopoțel mic îi atârna de gât și suna „cling-cling” de fiecare dată când făcea un pas.
„Bună dimineața, Radu! Ești pregătit pentru vânătoarea de ouă?” întrebă Iepurașul, făcând cu ochiul.
„Sunt pregătit, dar… am o idee!” spuse Radu. „Vreau să fac un parcurs cu obstacole, ca să fie mai distractiv. Dar să fie corect pentru toți, nu doar pentru cei care aleargă mai repede.”
Iepurașul își scărpină nasul. „Corect, adică…?”
„Adică fiecare să aibă șanse. Eu o să pun indicii, nu doar ascunzători grele. Și o să fie trasee diferite: unul ușor, unul mediu și unul cu un pic de magie, dar fără sperieturi. Cine vrea, alege. Și la final, fiecare găsește măcar un ou.”
„Ho-ho! Un lup care se gândește la echitate… îmi place!” chicoti Iepurașul. „Și eu îți dau ceva special.” Îi întinse o pungă mică, lucioasă.
Radu o deschise și văzu sclipici colorat, ca un curcubeu mărunțit.
„E praf de Paște,” șopti Iepurașul. „Un praf care face lucrurile să strălucească puțin mai mult. Folosește-l cu grijă: doar pentru bucurie.”
Radu își frecă lăbuțele. „Perfect! Începem!”
Capitolul 2: Parcursul cu obstacole și regulile corecte
Radu trase cu o crenguță trei linii pe pământ, ca niște poteci desenate.
„Aici e Startul,” anunță el, ca un prezentator de concurs. „Aici, Obstacolul cu Scaunele… adică buturugile! Și aici… tunelul din salcie.”
Veverița Mara sări de pe o creangă. „Eu vreau traseul greu! Eu pot să sar de trei ori dintr-o dată!”
Broasca Noni se apropie țopăind și își puse o frunză ca pălărie. „Eu vreau traseul ușor. Dacă sar prea mult, îmi scapă pălăria și apoi o caut până la Crăciun.”
Ariciul Dodi veni cu pași mărunți, ținând un coșuleț. „Eu… pot să aleg traseul mediu? Am ace, dar nu sunt pentru împins, sunt doar… naturali.”
Radu râse. „Sigur! Uite regulile: nimeni nu împinge, nimeni nu ascunde ouăle altcuiva, și dacă cineva se rătăcește, strigă ‘Cocorico!' ca să-l auzim.”
Toți izbucniră în râs.
„De ce ‘Cocorico'?” întrebă Mara.
„Pentru că… sună amuzant. Și Paștele trebuie să fie amuzant,” spuse Radu, serios ca un profesor, dar cu ochii sclipind.
Apoi Radu presără un strop de praf de Paște pe o panglică de iarbă. Panglica se ridică ușor, ca și cum ar fi fost vie, și se așeză singură în formă de arc.
„Uau!” spuse Noni. „E ca o poartă!”
„E Poarta Curcubeu,” anunță Radu. „Când treci pe sub ea, primești un indiciu în plus, doar dacă ai nevoie.”
„Și dacă nu am nevoie?” întrebă Dodi.
„Atunci primești… un compliment,” zise Radu. „De exemplu: ‘Dodi, ești un arici foarte politicos!'”
„Asta da magie!” chicoti Dodi.
Iepurașul de Paște bătu din lăbuțe. „Atunci… ascundem ouăle!”
Au ascuns ouă vopsite în roșu, albastru, verde și galben. Unele aveau buline, altele dungi, iar unul era pictat cu o față zâmbitoare și o mustață. Radu îl privi atent.
„Cine a desenat mustața asta?” întrebă el.
„Eu!” spuse Mara. „E un ou domn!”
„Foarte bine,” râse Radu. „Ouăle domnești au voie să fie găsite primele, dar doar dacă se poartă frumos.”
Capitolul 3: Vânătoarea începe!
„Pe locuri… fiți gata… Paște fericit!” strigă Radu.
Mara țâșni pe traseul greu, sărind peste buturugi ca o minge de cauciuc. „Ha! Nici nu simt obstacolele!”
Dodi porni pe traseul mediu, atent să nu se prindă coșulețul de ace. „Încet și sigur,” murmura el.
Noni țopăi pe traseul ușor, trecând pe sub Poarta Curcubeu. Panglica de iarbă străluci ușor și se auzi o voce mică, ca un clopoțel: „Caută lângă piatra cu formă de inimă.”
Noni își duse lăbuța la gură. „Mulțumesc, poartă!”
Radu stătea la Start și observa, ca un arbitru blând. Când cineva se împiedica ușor, el spunea repede: „E în regulă! Obstacolele sunt pentru distracție, nu pentru supărare!”
La un moment dat, Mara se opri și se încruntă. „Hei… eu văd un ou sub frunze, dar Dodi e mai aproape de el.”
Dodi se apropie, îl văzu și se opri și el. „Dar tu l-ai văzut prima.”
Amândoi se uitară la Radu.
Radu veni în fugă. „Aici intră echitatea! Uite cum facem: dacă un ou e văzut de doi deodată, îl punem la mijloc și jucăm ‘Piatra, hârtia, foarfeca'. Dar… fiecare are dreptul la încă un indiciu după aceea, ca să fie liniște.”
Mara ridică sprâncenele. „Accept!”
Dodi zâmbi. „Accept și eu.”
„Piatra, hârtia, foarfeca!” spuseră ei.
Mara câștigă și luă oul cu mustață. „Promit să-l port frumos!”
Dodi primi un indiciu extra de la Radu: „Caută lângă trunchiul care arată ca un elefant.”
„Un elefant?” se miră Dodi.
Radu arătă un copac cu o rădăcină lungă, ca o trompă. Dodi râse. „Aha! Elefantul-copac!”
Între timp, Noni găsi un ou verde lângă piatra inimă și strigă: „Am găsit! Și pălăria mea e încă aici!”
Iepurașul de Paște trecu printre ei și lăsă, pe furiș, încă două ouă mici, strălucitoare. Radu îl văzu și șopti: „Știam eu că ai buzunare secrete!”
Iepurașul zâmbi. „Paștele are mereu un ‘încă un pic'.”
Capitolul 4: Ultimul ou și lumina din coș
Soarele urcă mai sus, iar coșulețele se umplură de culori. Totuși, Radu își numără în gând ouăle ascunse.
„Stai puțin…” spuse el încet. „Mai lipsește unul. Ultimul ou.”
Radu nu se panică, doar își strânse urechile ca două antene. „Bine, echipă! Mai avem un ou de găsit. Dar îl găsim împreună, ca să fie corect. Fără grabă, fără supărare.”
Mara își puse oul cu mustață în coș. „Eu sunt pentru echipă. Mai ales dacă oul e… timid.”
„Eu pot să miros?” întrebă Radu, ridicând botul. „Sunt lup, totuși. Dar miros politicos, fără să sperii ouăle.”
Toți râseră.
Noni ridică frunza-pălărie ca pe o lanternă. „Eu pot să întreb Poarta Curcubeu?”
Poarta străluci ușor și clopoțelul-voce șopti: „Ultimul ou iubește locurile liniștite, unde se aud apa și frunzele.”
Dodi își încrucișă lăbuțele. „Asta sună ca pârâiașul!”
Au mers cu toții spre pârâiaș. Apa făcea „plic-plac”, iar pe mal era o salcie care își scutura ramurile ca și cum ar fi pieptănat aerul.
Radu se aplecă. „Dacă aș fi un ou, unde m-aș ascunde ca să nu mă murdăresc?”
„Pe o piatră!” spuse Mara.
„Sub o frunză mare!” zise Noni.
„Într-un loc… uscat, dar aproape de apă,” adăugă Dodi.
Radu privi un cuib mic din iarbă, chiar lângă rădăcina salciei, ca o păturică verde. Înăuntru, strălucea un ou auriu, cu un desen mic: o inimă și trei puncte, ca trei prieteni.
„Uite-l!” șopti Radu.
Toți se apropiară. Oul nu părea speriat; părea doar… fericit că a fost găsit.
„Cine îl ia?” întrebă Mara.
Radu clătină din cap. „Îl punem în coșul comun. Și apoi împărțim: fiecare primește câte ceva. Asta e echitate.”
Dodi dădu din cap. „Corect.”
Noni zâmbi larg. „Și eu primesc și eu unul cu buline?”
Iepurașul de Paște apăru ca scos dintr-o rază de soare. „Desigur. Și pentru că ați fost corecți, am un cadou: oul auriu se deschide doar când toți spun ‘Mulțumesc'.”
Toți, deodată: „Mulțumesc!”
Oul auriu se deschise ușor, fără să se spargă, ca o cutiuță. Înăuntru era un bilețel și un pumn de bomboane mici.
Radu citi cu voce tare: „‘Paștele e mai dulce când îl împarți.'”
Mara râse. „Asta e ca atunci când împarți și ultima alună!”
Noni își puse o bomboană în coș și una în gură. „E ca atunci când împarți și… ultima frunză-pălărie. Glumesc!”
Dodi spuse: „Radu, parcursul tău a fost cel mai bun. N-a câștigat doar cel mai rapid. A câștigat și cine a fost atent și bun.”
Radu simți că i se încălzește pieptul, ca o lumânare mică. „Atunci Paștele a reușit.”
În poiană, culorile ouălor străluceau în coșuri, iar râsetele se amestecau cu „cling-cling”-ul clopoțelului. Și ultimul ou găsit făcea loc, liniștit, pentru încă o poveste de spus la anul.
