Capitolul 1: Planul lui Matei și coșul ordonat
Matei avea șapte ani și o superputere pe care o știa toată familia: îi plăcea ca lucrurile să stea la locul lor, frumos și drept. Când își așeza creioanele, le punea pe culori. Când își aranja șosetele, le împăturea ca pe niște clătite perfecte.
În seara dinainte de Paște, camera lui mirosea a detergent proaspăt și a… ciocolată. Pentru că pe birou stăteau, ca niște comori, ouă de ciocolată în staniol lucios, iepurași dulci și o pungă cu bomboane colorate.
„Matei, ai grijă să nu le mănânci pe toate până mâine,” a râs mama din prag.
„Nu le mănânc! Le… organizez,” a spus el foarte serios, cu o sprânceană ridicată, ca un adevărat șef. Apoi a șoptit, de parcă ar fi spus un secret: „Mâine e vânătoarea de ouă. Și eu vreau să fie cea mai bună.”
Tata a intrat cu o lanternă mică, cu buton roșu. „Uite, pentru vânătoarea de diseară.”
Matei a clipit. „De diseară?”
„Bunica a zis că uneori, în noaptea de Paște, apar sclipiri pe care le văd doar copiii atenți,” a spus tata, pe un ton misterios, dar cu zâmbetul la vedere. „Nu e nimic înfricoșător. Doar… surprize.”
Bunica, care tocmai așeza pe masă un coș împletit, a dat din cap. „Sclipiri ca niște firimituri de lumină. Dacă ai răbdare, te conduc spre locuri bune.”
„Eu am răbdare,” a zis Matei repede.
„Ai?” l-a întrebat mama, amuzată. „Atunci poți să aștepți până după ce terminăm de vopsit ouăle.”
Matei a oftat. A aștepta era partea cea mai grea, chiar dacă era și cea mai importantă.
Au vopsit ouă roșii, galbene și albastre. Bunica a făcut frunze mici din pătrunjel și le-a lipit pe coji, iar Matei a ținut ouăle cu grijă, să nu alunece. Apoi au lipit pe coș o fundiță verde.
„Acum e gata,” a spus bunica. „Vânătoarea nocturnă poate începe când se stinge lumina în casă și se aprinde lumina din inimă.”
Matei a râs. „Inima mea e ca o lanternă?”
„Exact,” a zis bunica. „Doar să nu o scuturi prea tare.”
Când a venit ora de culcare, Matei s-a spălat pe dinți fără să fie rugat de două ori, și-a pus pijamaua cu stele și a așezat lanterna pe noptieră, paralel cu marginea. Coșul împletit stătea la picioarele patului, cu un șervet alb deasupra, ca să nu intre praf în el.
„Ești pregătit?” a șoptit tata.
„Sunt pregătit ca un explorator,” a șoptit Matei și mai tare, apoi s-a corectat: „Adică… încet. Ca un explorator care merge încet.”
Mama i-a mângâiat părul. „Ține minte: dacă vezi ceva ciudat, e doar o joacă de lumină. Ești în siguranță. Noi suntem aici.”
„Știu,” a spus Matei. Și chiar știa. Asta îl făcea să se simtă ușor, ca un balon legat de un scaun.
Lumina s-a stins. În întunericul moale, Matei a auzit ceasul din hol: tic-tac, tic-tac. Parcă îi spunea: „Răbdare, răbdare.”
Capitolul 2: Firimiturile de lumină
Matei a stat câteva minute nemișcat, cu ochii deschiși. Se uită la tavan și la umbrele blânde ale perdelei. Apoi, chiar când se gândea că poate bunica a exagerat un pic, a văzut ceva: un punct mic de lumină, ca o scânteie, pe mânerul dulapului.
„Ooo,” a șoptit el, de parcă ar fi salutat un fluture.
A luat lanterna și a apăsat butonul cât mai încet. O rază caldă a alunecat pe covor. Scânteia de pe dulap a tremurat și a sărit mai departe, pe podea, apoi pe perete, ca și cum ar fi jucat „prinde-mă dacă poți”.
Matei și-a mușcat buza. „Să nu alerg. Să nu sperii… sclipirea.”
S-a ridicat tiptil și a pus coșul pe braț, cu șervetul încă deasupra. A deschis ușa camerei fără să scârțâie, ceea ce era o victorie uriașă. În hol era semiîntuneric, iar scânteia îl aștepta pe clanța de la baie, ca un semn.
Din bucătărie venea un miros de cozonac și vanilie. Matei a simțit că îi râde burta, dar și-a amintit: întâi vânătoarea, apoi gustarea.
„Bună, sclipire,” a zis el încetișor. „Mă conduci?”
Scânteia a alunecat pe perete, apoi a făcut un salt până la oglinda din hol. În oglindă, Matei și-a văzut fața: ochi mari, păr ciufulit, pijama cu stele. Părea un astronaut somnoros.
„Arăt bine pentru o aventură,” a murmurat.
Scânteia a urcat pe marginea oglinzii, și pentru o secundă a părut că se înmulțește: două, trei puncte mici, ca niște licurici cuminți. Nu zumzăiau, nu făceau zgomot, doar străluceau.
Matei a făcut un pas, apoi încă unul. Licuricii-lumină au mers înainte, pe vârful dulapului de pantofi, apoi au sărit pe ușa de la intrare.
„Stai, nu ieșim afară, nu?” a întrebat el, îngrijorat puțin. Afară era curtea, și curtea era mare, și noaptea… noaptea avea frunze care foșnesc.
În clipa aceea, de pe umeraș a căzut o pălărie de paie și a atins ușor podeaua: puf! Matei a tresărit, apoi a râs de el însuși.
„E doar pălăria lui tata,” a șoptit. „Nu un monstru-pălărie.”
De pe scară s-a auzit glasul bunicii, cald ca o pătură: „Matei? Ești pe urme?”
Matei a ridicat capul. „Da! Sunt pe urme de… sclipiri.”
„Atunci mergi încet,” a zis bunica. „Sclipirile iubesc pașii răbdători.”
Matei a inspirat adânc. A deschis ușa de la intrare doar cât să intre un fir de aer rece. În prag, scânteia a dansat și a sărit pe o găleată cu flori uscate, apoi pe un felinar mic din curte. Era un felinar vechi, cu geamuri, pe care tata îl aprindea uneori vara.
Matei a ieșit afară cu grijă. Curtea era liniștită și nu părea deloc înfricoșătoare: cerul era plin de stele, iar iarba strălucea ușor de la rouă, ca și cum pământul purta mărgele.
Scânteia a sărit pe pietrele aleii, una câte una, ca un joc de hopscotch. Matei a pășit după ea, ținând coșul lipit de piept.
„Mă duc pe drumul sclipirilor,” a spus el. „E ca o hartă, doar că nu e pe hârtie, e pe noapte.”
Într-un colț, lângă tufa de liliac, ceva a reflectat lumina lanternei: o dungă argintie, ca un șnur. Matei s-a apropiat și a văzut… o panglică subțire, prinsă de o crenguță, care ducea spre alt colț al curții.
„Aha!” a spus el încet, ca un detectiv politicos. „Un indiciu.”
Panglica l-a condus până la o cutie mică de lemn, ascunsă sub banca de grădină. Pe capac era desenat un iepuraș cu urechi lungi și o steluță.
Matei a ridicat capacul încet. Înăuntru erau două ouă de ciocolată și un bilețel.
A luat bilețelul și a citit, silabisind puțin, cum făcea când voia să fie sigur:
„Pentru cine are răbdare și pași liniștiți: următoarea sclipire e lângă ceva care crește.”
„Ce crește?” a murmurat el. „Flori. Copaci. Eu… când mănânc supă.”
A râs și a pus ouăle în coș, cu grijă, ca să nu se zdrobească. Le-a așezat pe stânga, într-un colț, simetric. Apoi a privit în jur.
Licuricii-lumină au apărut din nou, deasupra unei ghiveci cu mușcate. Au clipit de două ori, parcă zicând: „Pe aici!”
Capitolul 3: Vânătoarea cu lanternă și lecția răbdării
Matei s-a apropiat de ghiveci. Sub el era o piatră plată. A ridicat piatra și a găsit un pachet mic învelit în hârtie colorată, cu buline.
„Yupiii,” a șoptit el, dar imediat și-a pus palma pe gură. Noaptea trebuia respectată, ca o bibliotecă.
A desfăcut pachetul: un iepuraș de ciocolată și încă un bilețel.
„Dacă vrei să găsești următoarea comoară, numără până la zece fără să te grăbești.”
Matei a făcut o față serioasă. „Asta e pentru mine.”
S-a așezat pe călcâie, lângă mușcate, și a numărat încet:
„Unu… doi… trei…”
Vântul a mișcat ușor liliacul.
„Patru… cinci…”
Un greier a cântat o notă scurtă.
„Șase… șapte…”
Matei a simțit că se liniștește tot corpul.
„Opt… nouă… zece.”
În clipa în care a spus „zece”, sclipirile s-au adunat ca un șir de mărgele luminoase și au mers spre un copăcel tânăr, legat cu o sfoară de un țăruș. Copăcelul era plantat anul trecut, iar Matei îl uda uneori cu o cană.
„Ce crește… copăcelul!” a zis el, mulțumit.
Lângă rădăcină era un ou adevărat, vopsit roșu, cu o frunzuliță imprimată pe el. Matei l-a luat cu două degete, ca pe ceva foarte prețios. Coaja era rece și netedă.
„Bunica ar fi mândră,” a șoptit el.
Deodată, lanterna a clipit. Lumina a slăbit, apoi a revenit. Matei a simțit o înțepătură de panică, mică, cât un ac.
„Nu, nu, nu… te rog să nu se termine bateria,” a murmurat.
A stat o secundă, apoi și-a amintit ce îi spusese mama: ești în siguranță. Și ce îi spusese bunica: pași răbdători.
A scuturat lanterna foarte puțin, dar cu grijă, și a apăsat butonul. Lumina s-a făcut din nou puternică. Matei a oftat ușurat.
„Vezi? Răbdarea ajută și lanternele,” a zis el, de parcă lanterna ar fi fost un prieten care se supără când e grăbit.
Sclipirile au urcat pe gard, apoi au sărit pe o fereastră a bucătăriei. În geam se vedea un pic din interior: masa cu față de masă, un bol cu ouă vopsite, și un prosop cu iepurași.
Matei a mers până la fereastră. Pe pervaz, într-un coșuleț mic, era ascunsă o găinușă de ciocolată.
„Hopa!” a spus el, apoi a auzit un chicotit ușor din spate.
S-a întors. Bunica stătea în prag, cu un șal pe umeri, și zâmbea.
„Ai găsit deja trei comori,” a spus ea.
„Patru,” a corectat Matei. „Două ouă, un iepuraș și un ou adevărat. Și acum găinușa!”
Bunica a râs încet. „Corect. Ești atent la detalii, ca întotdeauna.”
Matei s-a uitat la sclipiri. „Tu le-ai pus?”
Bunica a ridicat din umeri, jucăuș. „Eu am pus câteva surprize. Dar sclipirile… ele apar când cineva are ochi curioși și inimă liniștită.”
„Deci eu le-am chemat?” a întrebat Matei, uimit.
„Poate,” a spus bunica. „Sau poate Paștele le aduce pe furiș, ca să ne amintească să ne bucurăm.”
Matei a strâns coșul. „Mai e una?”
„Mai e una,” a zis bunica și a arătat spre felinarul din curte. „Dar nu se găsește cu fuga. Se găsește cu răbdare.”
Matei a dat din cap și a mers împreună cu bunica. Felinarul era stins, dar geamul lui prindea luna și o întorcea înapoi, ca un mic ochi strălucitor.
La baza felinarului era o cutiuță rotundă, ca o cutie de bomboane. Pe capac scria, cu litere simple: „Pentru dimineață”.
Matei a întins mâna, apoi s-a oprit. „Pentru dimineață… adică nu acum.”
Bunica i-a pus mâna pe umăr. „Exact. Câteodată, cea mai frumoasă comoară e să știi să aștepți.”
Matei a înghițit în sec. Nu era ușor. Cutiuța era chiar acolo, și totuși trebuia lăsată.
A respirat adânc și a dat din cap. „Bine. O las.”
Sclipirile au clipit ușor, ca și cum ar fi aplaudat fără zgomot.
Capitolul 4: Dimineața de Paște și liniștea dulce
În casă, Matei și-a pus comorile pe masă și le-a aranjat frumos: ouăle de ciocolată într-o parte, iepurașul și găinușa în cealaltă, oul roșu la mijloc, ca un rege. Apoi a acoperit coșul cu șervetul alb.
„Acum chiar dorm,” a spus el, hotărât.
„Asta e cea mai curajoasă parte,” a zis bunica. „Somnul păzește bucuriile pentru dimineață.”
Matei a intrat în pat. Înainte să închidă ochii, a întrebat:
„Bunico… sclipirile se întorc și mâine?”
„Sclipirile sunt peste tot,” a spus bunica. „Dar le vedem mai bine când suntem răbdători.”
Dimineața, casa s-a umplut de lumină aurie și de miros de cozonac cald. Matei a sărit din pat, dar nu a fugit. A mers repede, dar cu pași controlați, ca și cum picioarele lui ar fi știut lecția de aseară.
La masă, mama a pus un platou cu ouă roșii. Tata a adus ciocolata. Bunica a zâmbit, iar Matei s-a uitat pe fereastră, spre felinar.
„Cutiuța!” a spus el.
Au ieșit cu toții în curte. Roua sclipise și ea, ca niște mărgele. Matei a ridicat cutiuța rotundă și a deschis-o.
Înăuntru era un ou mare de ciocolată, învelit în staniol auriu, și un bilețel:
„Răbdarea face ca surprizele să fie și mai dulci. Paște fericit!”
Matei a ținut oul la piept. „Am așteptat. Chiar am așteptat!”
Tata l-a ciufulit. „Și ai reușit.”
Mama a spus: „Acum vânătoarea de zi poate începe. Dar cred că tu ai făcut deja cea mai specială vânătoare.”
Matei s-a uitat la bunica. „A fost ca o aventură cu lumină.”
Bunica a închis ochii o clipă, ca și cum ar asculta ceva invizibil. „A fost o aventură cu răbdare.”
Au ciocnit ouă roșii, râzând.
„Hristos a înviat!” a spus bunica.
„Adevărat a înviat!” a răspuns Matei, mândru că știa exact când se spune.
Mai târziu, după ce au mâncat câte o felie de cozonac și câte puțină ciocolată, Matei a ieșit din nou în curte, singur, cu lanterna în mână. Era zi, deci lanterna părea un pic caraghioasă.
„Nu te mai trebuie acum,” i-a spus el lanternei. „Dar îți mulțumesc.”
A privit felinarul, copăcelul, mușcatele și liliacul. Totul părea la locul lui, ca într-un desen curat. În aer era o liniște blândă, de parcă lumea tocmai și-ar fi pus o pătură subțire peste umeri.
Matei a stat pe bancă, cu coșul lângă el. Nu făcea nimic. Doar respira și se uita la lumină.
Și, pentru o secundă mică, pe geamul felinarului a apărut un punct de strălucire, ca un semn de rămas-bun.
Matei a șoptit: „Paște fericit, sclipire.”
Apoi a închis ochii, liniștit, cu o pace dulce în piept, ca o ciocolată care se topește încet, fără grabă.
