Capitolul 1: Standul cu iepurași și sclipici
În sâmbăta dinainte de Paște, curtea școlii era plină de culori. Era un mic târg: ghirlande, baloane, coșuri cu ouă vopsite și miros de cozonac cald. Trei băieți aproape de opt ani se învârteau printre mese, cu ochii mari ca două ouă ochite.
„Facem și noi un stand!” a zis Darius, care avea mereu idei ca popcornul: poc-poc, apar peste tot.
„Cu ce?” a întrebat Luca, împingându-și scaunul cu rotile lângă ei. Avea o șapcă verde și un zâmbet șmecher. „Cu aer? Îl vindeți la borcan?”
Matei a râs. „Nu, cu… ce avem. Uite, am adus autocolante cu iepurași!”
Darius a scos din rucsac o cutie cu panglici colorate. Luca a scos un pumn de nasturi strălucitori și un plic cu sclipici (pe care l-a ținut ca pe un secret foarte important).
„Standul nostru o să se numească… ‘Atelierul de Paște: Lipim și Zâmbim!'” a anunțat Darius.
„Aprob,” a zis Luca. „Dar fără sclipici în păr, că data trecută am arătat ca un arici disco.”
Au găsit o masă liberă lângă gard. Matei a întins o față de masă cu pătrățele, Darius a lipit un carton pe care a scris cu litere mari, puțin strâmbe: „LIPIM ȘI ZÂMBIM”. Luca a aranjat nasturii în grămezi ca niște bomboane.
„Ce vindem?” a întrebat Matei.
„Brățări de Paște!” a zis Darius. „Pui un iepuraș, un ou, o panglică… și gata!”
„Și pentru fiecare brățară, dăm o urare,” a completat Luca. „Ca la restaurant: meniul cu zâmbete.”
Primul client a fost o fetiță cu codițe. „Cât costă?”
Matei s-a uitat la Darius. Darius s-a uitat la Luca. Luca s-a uitat la nasturi, de parcă nasturii ar fi știut matematica.
„Un leu… și un ‘Hristos a înviat!' spus frumos,” a decis Luca.
Fetița a râs și a zis clar: „Hristos a înviat!”
„Adevărat a înviat!” au răspuns cei trei în cor, ca un mic cor de iepurași serioși.
Pe măsură ce trecea timpul, standul prindea viață. Un băiat a cerut o brățară „care să-mi aducă noroc la găsit ouă”. O bunică a cumpărat două și a spus: „Sunteți harnici, măi!”.
La prânz, o doamnă cu vestă portocalie, voluntara târgului, a venit cu un carnețel. „Cine are stand, primește un bilet pentru Tombola Ouălor Fermecate.”
„Ouă fermecate?” a șoptit Matei, de parcă ouăle ar fi putut auzi.
„Nu foarte fermecate, să nu vă speriați,” a râs doamna. „Fermecate de bucurie. Un bilet pentru voi.”
Luca a luat biletul și l-a întors pe toate părțile. Era galben, cu o ștampilă de iepuraș și un număr: 17.
„Numărul 17 e numărul meu norocos!” a spus Darius, deși ieri zisese că 4 e norocos, iar alaltăieri 12.
Matei a ridicat din umeri. „În fiecare zi ai alt noroc.”
„Așa e norocul,” a zis Luca. „Flexibil.”
Capitolul 2: Biletul care foșnește a ciocolată
După ce au vândut încă câteva brățări, au pornit spre scena mică din curte, unde era scris mare: „TOMBOLA OUĂLOR SPECIALE”. În față, pe o masă, stăteau multe ouă de ciocolată învelite în folie: roșie, albastră, aurie, cu buline, cu dungi. Soarele le făcea să lucească, ca și cum ar fi șoptit: „Desface-mă!”
„Promiteți că nu vă certați dacă nu câștigăm?” a întrebat Matei.
„Promit,” a zis Darius.
„Promit,” a zis Luca. „Eu mă cert doar cu șosetele care dispar din pereche.”
Un domn cu microfon a strigat: „Și acum, tragem un număr! Dacă aveți biletul, veniți!”
Matei a strâns mâna lui Darius. Luca a ținut biletul ca pe o comoară, cu degetele lui lipite puțin de sclipici (care, da, începuse să se împrăștie ca o boală a strălucirii).
„Numărul… 17!” a anunțat domnul.
Darius a sărit ca o minge. „Aaa! Noi! Noi! Noi!”
„Calm, mingiuță,” a spus Luca, împingându-se încet înainte. „Să nu ne transformăm în popcorn.”
Au urcat pe scenă, iar domnul le-a întins un coș mic. Înăuntru era un ou mare, învelit în folie aurie, cu un autocolant pe care scria: „Oul Special”.
„Uau,” a șoptit Matei. „E chiar special.”
„E atât de auriu încât parcă e… soarele în pijama,” a zis Darius.
Domnul a făcut cu ochiul. „Oul Special are o surpriză. Dar trebuie deschis împreună. Regulă de Paște: împărțim bucuria.”
„Împreună,” au repetat băieții.
Au coborât de pe scenă și s-au așezat pe iarbă, lângă un tufiș cu flori mici. Oul strălucea între ei ca o monedă de basm. Luca a bătut ușor folia.
„Auziți?” a zis el.
„Ce?” a întrebat Matei.
„Foșnește a ciocolată,” a spus Luca foarte serios.
„Totul foșnește a ciocolată când ești flămând,” a râs Darius.
Au început să dezlipească folia, cu grijă, ca să nu rupă nimic important. Când au deschis oul, înăuntru nu era doar o jucărie. Era un bilețel mic, rulat, și un plic cu trei abțibilduri lucioase: un iepuraș, un ou și… o stea.
Matei a desfăcut bilețelul și a citit cu voce tare: „Felicitări! Ați găsit Oul Special. Surpriza lui este… O HARTĂ CĂTRE CUTIA CU OUĂLE CURCUBEU. Cutia se află acolo unde râsul se aude cel mai bine. Urmați stelele!”
Darius s-a uitat în jur. „Unde se aude râsul cel mai bine? La standul de clătite?”
Luca a ridicat abțibildul cu steaua. „Urmați stelele, zice. Poate sunt lipite pe undeva.”
Matei a zărit ceva pe alee: un abțibild cu stea, mic, lipit pe un stâlp. „Uite una!”
„Misiune de Paște!” a zis Darius. „Dar una… fără monștri, da?”
„Fără monștri,” a confirmat Luca. „Maximum un iepuraș supărat că i s-a topit ciocolata.”
Au pornit, urmărind stelele: pe un copac, pe un coș de gunoi (care nu râdea deloc), pe un panou cu anunțuri. La fiecare stea, Darius făcea câte o glumă scurtă, ca să țină „râsul” aproape.
„Dacă găsim cutia, eu vreau un ou care să fie albastru și să aibă gust de… victorie!”
Capitolul 3: Oul curcubeu și cutia cu râsete
Stelele i-au dus spre colțul curții, unde era un mic colț de joacă. Acolo, câțiva copii râdeau în hohote, încercând să prindă baloane care se încăpățânau să zboare fix când le atingeai.
„Aici se aude râsul cel mai bine,” a zis Matei, liniștit.
Luca a arătat spre banca de lângă tobogan. Sub bancă, lipită discret, era încă o stea. Darius s-a aplecat și a găsit o cutie de carton decorată cu dungi colorate.
„CUTIA!” a șoptit el, de parcă ar fi fost o comoară care doarme.
Au tras cutia afară. Pe capac era desenat un ou curcubeu și scris: „Deschideți cu prietenie.”
„Cu prietenie, avem,” a spus Luca. „Avem și cu sclipici, din păcate.”
Matei a ridicat capacul. Înăuntru erau ouă de ciocolată mici, în folie de toate culorile, și încă un bilețel: „Aceste ouă sunt pentru împărțit. Dacă le împarți, se înmulțesc în inimă.”
„În inimă?” a repetat Darius. „Să nu le punem la stomac, că acolo se înmulțesc pe burtă.”
Luca a râs. „Regula e simplă: împărțim.”
Matei s-a uitat la copiii care se jucau și la părinții de pe margine. „Hai să ducem cutia la standul nostru. Acolo trec mulți.”
„Și împărțim cu toată lumea,” a zis Luca. „Dar să nu ne apuce lăcomia. Lăcomia e ca lipiciul: te prinde și nu te mai lasă.”
„Bună comparație,” a spus Matei. „Mai ales că noi chiar avem lipici.”
S-au întors la masă, ținând cutia cu grijă, ca pe un tort invizibil. La stand, au pus un carton nou: „OUĂ CURCUBEU – PENTRU TOȚI”.
Primul a venit băiatul care voia noroc la găsit ouă. Darius i-a întins un ou verde. „Poftim! Ăsta e noroc în folie.”
Băiatul a zis: „Mulțumesc!”
Apoi a venit bunica și a primit un ou auriu. „Să fiți sănătoși,” a zis ea. Luca i-a răspuns: „Și să aveți buzunare mari, pentru ciocolată.”
Matei împărțea ouă cu grijă, ca un mic gospodar. Luca se ocupa de „regula echitabilă”: „Un ou pe persoană, ca să ajungă.” Darius era „departamentul de glume”, ca să fie totul ușor și vesel.
La un moment dat, o fetiță s-a uitat lung la cutie. „Dar dacă se termină?”
Matei s-a aplecat la nivelul ei. „Atunci ne bucurăm că am împărțit.”
„Și mai avem și brățări,” a adăugat Luca. „Brățările nu se mănâncă… deși Darius ar încerca.”
„Nu e adevărat,” a zis Darius. „Doar am mirosit una.”
Copiii au râs, iar râsul a sunat exact ca pe hartă: clar, cald, ca o clopoțică.
Spre finalul târgului, cutia era aproape goală. Mai rămăseseră trei ouă: unul roșu, unul albastru și unul mov.
„Le păstrăm pentru noi?” a întrebat Darius, cu ochii rotunzi.
Luca a dat din cap. „Da, dar… împărțim și pe alea. Între noi.”
Matei a pus ouăle în palmă. „Unul pentru fiecare. Corect.”
Darius a luat roșul. Luca a luat albastrul. Matei a luat movul. Au ciocnit ouăle de ciocolată ușor, ca la ouăle vopsite.
„Hristos a înviat!” a spus Matei.
„Adevărat a înviat!” au răspuns ceilalți doi, iar apoi au mușcat, și ciocolata a trosnit vesel.
Soarele cobora încet, iar curtea arăta ca un desen: panglici, oameni, culori, și trei prieteni lângă un stand mic, care începuse cu autocolante și se terminase cu o cutie de ouă curcubeu.
„Știți ce a fost cel mai special?” a întrebat Luca, ștergându-și un fir de ciocolată de pe buze.
„Oul auriu!” a zis Darius.
Matei a clătinat din cap. „Nu. Faptul că am făcut împreună. Și că a ajuns pentru toți.”
Luca a ridicat brățara pe care o purta. „Atunci, Atelierul nostru chiar s-a numit bine: Lipim și Zâmbim.”
„Și mâine?” a întrebat Darius.
„Mâine ne odihnim,” a zis Matei.
„Iar poimâine… mai facem ceva,” a completat Luca. „Cu cooperare. Și fără sclipici.”
Darius a oftat teatral. „Bine… dar doar puțin sclipici. Ca să știe Paștele pe unde am trecut.”
