A fost odată o fetiță pe nume Mara. Avea doar patru ani, dar era curajoasă, curioasă și mereu dornică să descopere lucruri noi. Într-o zi caldă, Mara s-a trezit devreme. Soarele abia apărea printre norii pufoși. Mara și-a pus costumul albastru de scafandru, și-a luat mănușile moi și și-a privit cu drag ochii mamei.
„Astăzi vreau să merg sub apă, să văd ce se ascunde acolo”, i-a spus ea mamei, zâmbind larg.
Mama a sărutat-o pe frunte. „Ai grijă, Mara, și nu uita: sub apă, toți suntem prieteni! Ascultă și ajută mereu când cineva are nevoie.”
Mara a dat din cap. S-a apropiat de marginea mării și s-a aplecat încetișor. Un val mic a venit și i-a gâdilat degetele. Mara a râs, iar valul a părut că râde și el. Apoi, cu o mișcare veselă, s-a scufundat în apa limpede.
Sub apă era liniște. Totul părea albastru și verde. Peștișori colorați înotau veseli. O stea de mare roșie s-a oprit lângă Mara.
— „Bună ziua, Mara!”, a spus steaua de mare. „Ce cauți pe aici?”
— „Caut o comoară: vreau să găsesc și să citesc o rose de vânt sub apă”, a spus Mara curajoasă.
— „Oh, ce frumos!”, a spus steaua de mare. „Dar ai grijă, trebuie să fii atentă la viețuitoarele mării. Toți sunt prieteni, dar unii sunt foarte curioși!”
Mara a dat din cap și a pornit mai departe. Pe drum, un crab micuț și roșu îi făcea semne din cleștișori.
— „Mara, vrei să vezi o scoică magică?”
— „Da!”, a zis Mara.
Crabul a condus-o lângă o stâncă. Acolo, în nisip, lucia o scoică albă, ca lumina lunii. Mara a atins-o ușor. Scoica s-a deschis și înăuntru era un firicel de nisip auriu. Mara i-a mulțumit crabului și a plecat mai departe.
Deodată, a apărut un calamar lunguieț, cu ochi mari și blânzi.
— „Bună, Mara! Pari că ai nevoie de ajutor.”
— „Caut rosea de vânt. Oare știi unde este?”
Calamarul și-a întins un tentacul și a arătat spre o peșteră mică.
— „Pe acolo, dar e întunecat. Nu te teme, eu te însoțesc!”
Mara a simțit că îi bate inima, dar s-a uitat la calamar și a prins curaj. Împreună au intrat în peșteră. Înăuntru, era răcoare, dar calamarul a luminat drumul cu o lumină moale, ca de licurici.
La capătul peșterii, un pește balon zâmbea rotund.
— „Bună, Mara! Ai venit să vezi rosea de vânt?”
Mara a dat din cap de încântare.
Peștele balon a arătat cu înotătoarea spre un perete de corali colorați. Pe perete era desenată o rose de vânt, mare și strălucitoare, cu săgeți către Nord, Sud, Est și Vest.
Mara a citit încet:
— „Nord, Sud, Est, Vest. Cu prietenie oriunde călătorești!”
Peștele balon i-a spus:
— „Rosea aceasta nu te ajută doar să găsești calea. Ea îți amintește să îi ajuți pe ceilalți, să fii bună și să nu te temi de necunoscut.”
Mara a zâmbit cu toată inima. „Mulțumesc pentru ajutor! Voi fi mereu prietenoasă și curajoasă.”
Calamarul și peștele balon au însoțit-o la ieșire. Pe drum, Mara a salutat o caracatiță timidă și a dansat alături de un banc de peștișori argintii. Toți râdeau, iar Mara simțea că sub apă toată lumea e familie.
Când a ajuns la suprafață, soarele o aștepta cu raze calde. S-a întors la mama ei și a povestit totul cu entuziasm.
Mama a îmbrățișat-o strâns.
„Sunt mândră de tine, Mara! Ai fost curajoasă, ai ajutat și ai învățat ceva nou.”
Mara a zâmbit și a spus încet, ca un secret:
„Sub apă am găsit o lume plină de prieteni și de minunății.”
Din acea zi, Mara a știut că, oriunde ar merge, cu ajutorul prietenilor și cu inima deschisă, poate să descopere orice comoară. Iar noaptea, când închidea ochii, visa mereu la aventura ei în lumea albastră și fermecată de sub mare.
