Mihăiță era un băiețel curios, cu ochi mari și zâmbet larg. El avea doar trei ani, dar îi plăcea tare mult să exploreze. Într-o zi caldă de vară, Mihăiță și mama lui au mers la mare. Valurile cântau încet, iar nisipul era moale sub picioarele lor.
Mihăiță s-a uitat la apă și a zis: „Mama, vreau să văd ce e sub mare!” Mama a zâmbit blând. „Putem merge aproape de apă și să ne uităm împreună,” a spus ea. Au pus ochelarii de înot și s-au apropiat încet de valuri.
Mihăiță și mama stăteau lipiți unul de altul. Apa era limpede și albastră. Soarele strălucea peste ei și peștișorii înotau jucăuși. „Uite, mama, pești colorați!”, a râs Mihăiță. Peștii mici se jucau printre pietre, iar Mihăiță îi urmărea cu ochii mari, fără să se apropie prea tare.
Deodată, a văzut ceva mișcându-se încet, încet, pe nisip. Era o broscuță țestoasă, verde și liniștită. „Mama, o broscuță țestoasă!” a șoptit Mihăiță. „Să nu o speriem, Mihăiță,” a spus mama cu blândețe. „O putem privi de la distanță.”
Mihăiță s-a aplecat și a privit cu atenție. Broscuța țestoasă mergea încet, cu picioarele ei ca niște palete. Purta o carapace rotundă și lucioasă. Părea că dansează pe fundul mării. Mihăiță a stat foarte liniștit, să nu o sperie.
Un peștișor albastru s-a apropiat de Mihăiță și a zis: „Bună, Mihăiță! Vrei să ne jucăm?” Mihăiță a zâmbit. „Nu putem să facem gălăgie. Privesc o broscuță țestoasă. Trebuie să fim prietenoși și liniștiți.” Peștișorul a dat din coadă și a spus: „Ai dreptate! Prietenii buni au grijă unii de alții.”
Mihăiță și peștișorul s-au uitat împreună la broscuță. Broscuța țestoasă a înotat încet până la un petic de iarbă de mare. A mâncat puțină iarbă, apoi s-a oprit și a privit spre Mihăiță. Parcă îi făcea cu ochiul.
Mama l-a îmbrățișat pe Mihăiță. „Ești foarte curajos și blând, Mihăiță. Ai avut răbdare și ai fost un prieten bun pentru broscuță.” Mihăiță a râs fericit. „Eu vreau să fiu mereu prieten bun!”
Soarele s-a ridicat mai sus pe cer. Broscuța țestoasă a plecat ușor, plutind liniștită prin apă. Mihăiță a simțit bucurie în inimă. „La revedere, broscuță țestoasă!” a spus el încet.
Peștișorul albastru i-a făcut cu coada și a zis: „Te mai așteptăm să ne vizitezi, Mihăiță!” Mihăiță a promis că va reveni. S-a uitat încă o dată la apă, apoi a mers cu mama de mână spre mal.
Mihăiță nu a uitat aventura lui sub apă. A învățat să fie curajos, să fie răbdător și să fie cel mai bun prieten pentru animale. Seara, înainte de culcare, Mihăiță și-a amintit de broscuța țestoasă și de prietenul lui, peștișorul albastru. A adormit liniștit, știind că lumea sub apă e plină de prieteni și de povești frumoase.
