În dimineața asta, Mara și Daria desenează cu cretă pe alee. Un soare cu trei raze. O pisică cu mustăți mari. O prăjitură cât o roată. Mara zâmbește și păstrează un gând mic și secret. Vrea să recupereze Pălăria Vorbăreață. Pălăria fuge mereu de acasă. Spune glume. Îi plac aventurile. Dar Mara vrea să o aducă înapoi pe raft, la locul ei moale.
„Hai să căutăm ceva magic”, zice Daria. Ea aude gândurile prietenei. Așa merg ele: un pas serios, un pas țopăit.
Pe bancă, lângă tufă, găsesc un cristal rotund. Strălucește bleu. Apoi roz. Apoi cu buline. E Cristalul de Vreme-Și-Chef. El știe cum se simte cerul. Uneori dă și sfaturi. Nu mereu bune.
„Bună”, spune Mara. „Ai văzut o pălărie care vorbește mult?”
Cristalul clipește verde. „Purtați cizmele în mâini. Așa vin pălăriile singure.”
„Sigur?” întreabă Daria.
„Sigur ca norul pufos”, spune Cristalul și sună a clopoțel.
Fetele râd. Își pun cizmele în mâini. Bat din cizme ca din palme. Boc-boc. Vecina iese la geam, râde și ea. Nu e nimic sperios. E doar vesel.
„Nu vine nicio pălărie”, zice Daria.
„Mai întrebăm”, spune Mara. Curiozitatea le ține pașii ușori.
În fața blocului, măturile din scară stau sprijinite. Una parcă strănută praf. „Scuzați, ați văzut o pălărie care vorbește?” întreabă Daria.
Mătura scutură un fir. Nu știe. Dar lingurile din bucătăria mare a blocului bat ușor în oală. Clinc. Clinc. Parcă aplaudă.
„Poate e în parc”, spune Cristalul, acum cu dungi mov. „Pălăriile iubesc toboganele.”
Parcul e aproape. Leagănele scâncesc prietenos. Un guguștiuc dă din cap. Fetele se plimbă pe alei scurte. Vântul plimbă o păpădie. Puf alb. Rotund. Ca o pălărioară de zână.
„Gata! Am găsit!” strigă Daria. „Pălăria!”
„Eu sunt păpădie”, șoptește puful, și zboară, vesel. Fetele râd iar. Nu e pălăria. Dar e frumos când greșești și înveți.
„Întoarceți-vă acasă”, zice Cristalul, de data asta cu picățele albastre. „Puneți pălăria în frigider. Acolo cresc ideile.”
„Cristalule, drăguț ești, dar nu punem pălării în frigider”, spune Mara blând. „Punem pepeni.”
Se întorc. Ușa scării scârțâie ca un vioi. Un scaun din hol stă răsturnat. Pe mânerul lui, ce să vezi? O pălărie bej, cu fundiță roșie. Se foiește. Suspină teatral. Apoi spune tare, clar și puțin fudul:
„M-am plictisit de raft. Am vorbit cu șosetele. Nu ascultă. Vreau alt public.”
Daria bate din palme. „Te-am găsit!”
Pălăria clipește panglica. „În sfârșit! Aveți cizmele în mâini. Foarte la modă.”
Mara pune cizmele la loc. Se apropie încet, ca de un pisoi. „Te rog, vii cu noi? Avem ceai. Avem raft moale. Avem povești.”
„Aveți și aplauze?” întreabă Pălăria.
„Avem două”, spune Daria. „Și clinc-clinc de linguri.”
Pălăria se înmoaie. Se urcă singură pe capul Marei. Stă bine. Le vine să danseze. Și dansează puțin. Un pas serios, un pas țopăit.
„Cristalule”, zice Mara, „ai și un sfat bun?”
Cristalul se face galben ca o felie de lămâie. „Beți apă. Și întrebați frumos. Asta ajută mereu.”
„Ăsta e bun”, râde Daria.
Urcă în casă. Mătușa spune „Bravo, exploratoarelor.” Ceaiul aburește. Pălăria șoptește o glumiță. „Știți cum face o pernă când oftează? Puf.”
Toți râd încet. Să nu trezim somnul.
Spre seară, cerul se face piersică. Cristalul strălucește leneș pe pervaz. Își schimbă culoarea în albastru-închis. „E vreme de noapte bună”, zice.
Mara mângâie panglica. Daria aranjează raftul. Raftul e moale, rotund, ca un nor mic. Pălăria cască rotund, ca un O mic.
„Noapte bună, Pălărie Vorbăreață”, spune Mara. „Vorbește încet, te rog.”
„O să șoptesc povești la șosete doar dacă vor”, zice Pălăria, cu un chicot.
„Noapte bună, Cristal de Vreme-Și-Chef”, adaugă Daria. „Dacă ai sfaturi, spune-le mâine.”
„Mâine, desigur”, clinchetește Cristalul. „Astăzi păstrăm liniștea. Și pepenele.”
Fetele fac cu mâna. Pălăria își face cu panglica. Cristalul licărește ca o licurici. Ușa se închide ușurel. Din hol se aude un „puf” fericit, ca o pernă care se așază bine. Și totul e liniștit, cald, și un pic năstrușnic, exact cât trebuie pentru un somn bun.
