Partea întâi: Bufnița care nu putea râde
Într-o pădure mică și veselă, trăia o bufniță mică pe nume Mimo. Mimo avea pene moi, ochi mari și, cel mai important, un zâmbet caraghios. Totuși, într-o dimineață, Mimo a simțit că un râs i-a rămas blocat chiar în cioc.
“Uf, ce mă gâdilă pe dinăuntru!” a spus Mimo, încercând să mormăie un râs. Dar nimic! Doar un „hic!” mic a ieșit.
Ariciul Bobiță a venit alergând. “Ce faci, Mimo? Ai găsit un gândac cu pălărie?”
“Nu, Bobiță. Am un râs blocat și nu iese. Mi-e dor să râd!”
Bobiță și-a pus un fir de iarbă pe nas și a încercat să-l facă pe Mimo să râdă. Mimo a pufnit un pic, dar râsul tot nu a ieșit.
“Haide, hai să-l dezmorțim!” a spus Bobiță, vesel. “Poate au și ceilalți idei.”
Partea a doua: Magie, nebunie și un râs ciudat
Mimo și Bobiță au mers întâi la Veverițica Nora. Nora sărea din creangă în creangă, făcând baloane din coajă de ghindă.
“Mimo, vrei să încerci un balon de ghindă pe nas?” a întrebat Nora.
Mimo și-a pus balonul pe nas, dar a făcut doar “poc!” și o frunză i-a aterizat pe cap.
“Toată lumea râde, dar eu… nu pot!” a zis Mimo, privind spre norii pufoși.
Din tufiș a ieșit Broscoiul Tică. “Știu eu! Spun o ghicitoare: Ce sare, cântă și nu are pene?”
Mimo s-a gândit, s-a scărpinat cu o aripă, dar râsul nu a vrut să iasă. Bobiță și Nora chicoteau, iar Broscoiul Tică făcea tumbe caraghioase.
“Nu-i nimic, Mimo. Poate ai nevoie de o magie mică!” a zis Broscoiul Tică, făcând un salt mare în mijlocul prietenilor.
Bufnița a oftat, dar prietenii au început să cânte, fiecare cu vocea lui: “Râsul vine repede, când suntem cu toții laolaltă!”
Partea a treia: Un râs liber și prietenos
Deodată, a venit un vânt ușurel și a suflat o pană pe ciocul lui Mimo. Pana a gâdilat, gâdilat și… “HA HA HA!” a izbucnit bufnița! Un râs mare, cristalin, a umplut pădurea.
“Toți râdem, toți râdem, ce veselie!” au strigat prietenii.
Mimo și-a deschis larg aripile și a râs împreună cu Bobiță, Nora și Tică. Până și frunzele s-au legănat de fericire.
“Vedeți?” a spus Mimo. “Râsul iese cel mai bine când suntem împreună.”
Și, de atunci, oricând râsul lui Mimo se bloca, prietenii știau: un cântec, o pană și un strop de magie aduc mereu râsul înapoi.
Pădurea a răsunat de veselie și toți au învățat să asculte și să aibă răbdare, căci fiecare râs are drumul lui, chiar și cel ce stă un pic pe loc.
Seara a venit blând, iar Mimo a șoptit: “Mulțumesc, prieteni! Cu voi, lumea e numai zâmbet.” Și toți au adormit fericiți, sub stele jucăușe.
