Într-o dimineață rotundă și aurie, un urs pe nume Mormăilă se trezi cu o idee care-i făcea blana să gâdile.
„Astăzi scriu o glumă despre orizont!”, spuse el hotărât și își întinse lăbuțele.
Mormăilă era un urs care iubea să râdă. Râdea de frunze, de norii pufoși, de broaște, de pietrele care nu se mișcau niciodată. Dar acum voia o glumă nouă. O glumă mare. O glumă lungă cât… orizontul.
Se duse la marginea poieniței. Soarele strălucea. Departe-departe, pădurea părea că atinge cerul.
„Acolo e orizontul”, mormăi el. „Dar… cum arată el de aproape? Cum fac o glumă despre ceva ce nu pot atinge?”
Din tufiș ieși un iepure mic, cu urechi mari, pe nume Țup.
„Despre ce mormăi acolo?” întrebă Țup.
„Scriu o glumă despre orizont”, zise Mormăilă. „Dar orizontul fuge. Mă supără. E nepoliticos.”
„Poate e doar timid”, chicoti Țup. „Spune-i o glumă, să-l faci să se întoarcă!”
Mormăilă se gândi. Scoase dintr-un buzunar secret al blănii lui… un băț mic de vrăji. Era un băț ciudat, cu un ghindă la vârf. Îl găsise lângă un stejar și de atunci tot făcea mici vrăji caraghioase.
„Abră-urs-brr!” spuse el.
Bățul străluci. Deodată, o piatră de la marginea cărării începu să vorbească:
„Cine m-a trezit? Voiam să dorm încă o mie de ani…”
„Ups”, zise Mormăilă. „Am vrăjit piatra, nu orizontul.”
Țup râse:
„Bună, piatră-dormitoare! Știi vreo glumă despre orizont?”
Piatra cască, foarte, foarte rar:
„Orizontul… este locul unde pământul se joacă de-a ascunselea cu cerul.”
„Asta nu-i glumă”, mormăi Mormăilă. „E cam… deșteaptă.”
„Atunci fă-o glumă”, spuse piatra, și adormi la loc.
Mormăilă își scărpină botul.
„Cum fac ceva deștept să fie și amuzant?” se întrebă.
Țup ridică lăbuțele:
„Spune că orizontul e un elastic! Când mergi spre el, se întinde și se tot întinde!”
„Hmm… Urs elastic… pământ elastic…” Mormăilă își imagină cum merge și pământul face „țup-țup-țup” ca un pat de arcuri. Îi veni să râdă.
Dar tot nu era mulțumit.
„Trebuie să-l văd mai bine pe orizont”, spuse. „Poate de sus.”
În acel moment, deasupra lor trecu o bufniță bej, cu o pălărie mică, strâmbă. O chema Uftia.
„Cine vrea să vadă orizontul de sus?” întrebă ea, foarte serioasă.
„Eu!” strigară Mormăilă și Țup.
Uftia clipea:
„Am o mătură zburătoare, dar e cam… îmi scapă din frâu uneori.”
„Perfect”, zise Mormăilă. „Și gluma mea scapă din frâu. Se potrivesc.”
Mătura apăru, bâțâind, ca un bețișor care a băut prea mult suc de zmeură. Mormăilă se urcă atent. Țup sări la el în brațe.
„Nu te teme”, spuse ursul.
„Nu mă tem”, zise Țup, deși vocea îi tremura un pic. „Doar… mă țin strâns.”
„Mătură, sus!” strigă Uftia.
Mătura se ridică, se clătină, făcu un cerc, apoi încă un cerc, apoi un semicerc cam leneș. Pădurea se făcu mică, ca o pătură verde.
Mormăilă privi departe-departe.
„Uite, orizontul!” zise el.
Dar, cum se uită, orizontul parcă se mișcă din nou. Pădurea întâlnea cerul și totuși… nu se întâlnea de-adevăratea.
„Orizontuleee!” strigă Mormăilă. „Stai locului să-ți fac o glumă!”
Orizontul, bineînțeles, nu răspunse. Doar un nor pufos trecu prin față, ca un băț de vată de zahăr.
„Poate orizontul nu are urechi”, spuse Țup. „Atunci cum să audă?”
„Atunci îi scriu o scrisoare”, hotărî Mormăilă. „O scrisoare-glumă!”
Scoase un caiet mic, magic. De fiecare dată când îl deschidea, pagina mirosea a miere caldă. Asta îl făcea să gândească mai bine.
„Cum începi gluma?” întrebă Uftia.
Mormăilă puse vârful creionului pe hârtie și citi cu voce tare:
„Dragă Orizont, de ce…”
Se opri.
„De ce… ce?” îl ajută Țup.
„De ce când vin spre tine, tu pleci de mine?” spuse Mormăilă.
Se gândi un pic, apoi continuă:
„Ești… politicos sau ești fricos?”
Țup râse:
„Da, e bună! Orizont fricos!”
Mormăilă mai scrise:
„Poate crezi că sunt prea mare. Dar sunt un urs blând. Nu mănânc orizont. Mănânc miere, mere și uneori clătite.”
Se opri iar și mormăi:
„Nu e destul de hazliu…”
În acel moment, mătura făcu un mic hop și toți trei se clătinară. Creionul alunecă pe pagină și trase o linie lungă, strâmbă, de la un colț la altul.
„Ups!” făcu Mormăilă.
Se uitară la linia strâmbă. Semăna cu o burtă mare care râde.
„Parcă e… un orizont care chicotește”, spuse Uftia.
Ochii lui Mormăilă se luminara:
„Asta e! Gluma nu e despre orizont. Gluma ESTE orizontul!”
Țup clipi.
„Nu înțeleg… dar îmi place cum sună.”
Mormăilă scrise sub linia strâmbă:
„Asta e orizontul când râde de mine, pentru că eu tot alerg după el.”
Țup izbucni în râs:
„Da, da! Tu alergi, el fuge, tu scrii, el se ascunde. Ce joacă!”
Uftia chicoti și ea:
„Orizontul nu e departe ca să te supere. E departe ca să ai încotro să te uiți când visezi.”
Mormăilă se opri. Se gândi încet. Se uita la linia-strâmbă-orizont care râde.
„Deci… orizontul e un prieten care se joacă de-a v-ați-ascunselea cu mine?” întrebă el.
„Exact”, spuse Uftia. „Și tu tocmai ai scris o glumă despre jocul vostru.”
Mătură începu să coboare încet, încet, ca o frunză mare care plutește. Pădurea deveni iar mare și pufoasă.
Ajunși jos, Mormăilă se așeză la marginea poieniței. Țup se lipi de el, obosit, dar vesel.
„Citește iar gluma”, ceru iepurele.
Mormăilă citi cu voce joasă și caldă:
„Dragă Orizont, de ce când vin spre tine, tu pleci de mine?
Poate nu fugi, poate doar râzi
Și îmi arăți un joc de zi cu zi.
Tu înainte, eu după tine,
Și totuși e bine,
Că altfel n-aș avea încotro să privesc
Când stau și gândesc.”
Țup aplaudă cu lăbuțele:
„E și glumă, și gând!”
„Exact”, zise Mormăilă. „E o glumă… care gândește.”
Se întoarse spre orizontul liniștit:
„Dacă îți place, poți să nu răspunzi. Doar rămâi acolo. O să mă gândesc la tine.”
Orizontul nu spuse nimic, cum fac orizonturile cuminte. Doar culorile serii se așezară ușor, ca o pătură moale, peste pădure.
Țup cască larg.
„Mă gândesc că mi-e somn”, zise el.
Mormăilă râse încet:
„Și eu. Dar e un somn bun. Un somn cu glume și cu gânduri moi.”
Uftia se cocoță pe o creangă:
„Dacă visați orizonturi, să știți că eu le păzesc de sus.”
Mormăilă și Țup se ghemuiră unul lângă altul, în poienița lor dragă. Ursul ținea caietul aproape de piept. Linia-strâmbă-orizont zâmbea din pagină.
Vântul șopti ușor prin frunze, ca o poveste spusă încet.
„Mâine”, mormăi Mormăilă, tot mai somnoros, „mâine scriem o glumă și despre nori…”
Dar până la nori mai era. Acum era timp de odihnă.
Pădurea tăcu blând, orizontul stătea cuminte departe, și totul era bine, rotund și liniștit, ca un urs mare care doarme și visează glume luminoase.
