Capitolul 1 — Grădina din minte
Mara avea șapte ani. Părul îi zbura ca o coadă de vânt când alerga. Era generoasă cu jucăriile, cu zâmbetele și cu biscuiții. Iubea să împartă. Iubea să viseze.
Înainte de culcare, Mara își închidea ochii și desena în minte o grădină. Grădina era mică, dar foarte veselă. Avea flori care chicoteau când le atingeai și o bancă care își scutura frunzele ca o pătură. Era locul ei secret, unde toate grijile mici se transformau în fluturi.
Mara își imagina poteci de ciocolată (dar nu plănuia să le mănânce noaptea), un iaz cu pești ce-și făceau bule în formă de inimioare și o lampă de stradă care fredona cântece legănătoare. Totul era blând și prietenos. Chiar și copacul cel mare avea o mustață mică și zâmbitoare.
Noaptea, când casa devenea liniștită, Mara se întreba uneori dacă umbrele erau niște puzzleuri care nu știau unde să stea. Sau dacă zgomotele din casă erau musafiri rătăciți ce căutau o ceșcuță de ceai. De aceea, grădina din minte o ajuta. Acolo umbrele erau baloane colorate, iar zgomotele erau pași de pisică care repetau o horă veselă.
Capitolul 2 — Hoțul de șosete
Într-o seară, înainte să adoarmă, Mara auzi un sonor „ploc” din dulap. Inima îi făcu un mic salt, ca o bilă curiosă. Se-așeză în pat, cu păturica până la bărbie, și își spuse: „Nu te speria, doar verific.” Se scăldă în curaj. Nu mult, nu puțin — cât trebuie.
Mara aprinse o luminiță mică. Dulapul părea normal. Dar lipsea o șosetă roșie cu buline albe. „Hoțul de șosete” era o legendă în casă. Toți spun că e invizibil, dar lasă urme: șosete desperecheate. Mara râse în gând. Se gândi la hoțul de șosete ca la un cățelulel jucăuș. Îl imagina cu o pălărie de detectiv, ținând o lupă prea mare pentru el.
Deschise ușor sertarul cu șosete. Era întuneric. Un pic de scârțâit politicos. Din spatele unei hârtii de demult, o minge mică tresări. „Bună,” șopti mingea. „Am dat o petrecere. Am împrumutat șoseta pentru o panglică.”
Mara zâmbi. „Îmi place panglicile, dar șosetele trebuie în pereche.” Mingea promisese să readucă șoseta. Și o făcu. În timp ce șoseta revenea la cuibul ei, Mara se simți ca o detectivă care rezolvase un caz de haină pierdută. Frica — care fusese mică ca o muscă — se topise în râs.
Când se întoarse în pat, Mara își amintea cum, în grădina din minte, hoțul de șosete era acum un prieten care plimba fluturi. S-a cuibărit între perne și luă o respirație adâncă. Aerul era cald ca un lapte. Muzica gândurilor se domoli.
Capitolul 3 — Zgomotul care voia să cânte
În a treia noapte, sub o pătură cu ursuleți, Mara auzi un șuierat pieptănat printre pereți. Sunetul părea că vrea să cânte un cântec, dar uitase cuvintele. Era un „hou” mic, ca o vioară leneșă. Mara nu se sperie. Își aminti de grădina ei. În grădină, fiecare sunet avea o formă: țârâitul era curcubeu fin, foșnetul era o hârtie care plutea, iar șuieratul era un bătrânel care fluiera la lună.
Se ridică pe vârfuri și ascultă. „Poate e o melodie rătăcită,” murmură ea. A luat o cutiuță mică de carton, pe care scrisese cândva „Concert de vise”. Deschise capacul și se prefăcu că acolo locuiește orchestra tuturor sunetelor casei. Învălui cutiuța în zâmbete.
„Vino, vioară leneșă,” șopti ea. Din colțul camerei, un fir de aer intră și făcu o notă. Notele se adunau ca picături de ploaie care se transformau în mingi de lumină. Zgomotul care voia să cânte se simți bine primit. Cântă o strofă scurtă și umplu camera de o căldură care mirosea a pâine caldă.
Mara aplaudă în creștetul capului, dar ușor, ca nu cumva să trezească stelele. Își spuse că frica e ca o muzică necântată — iubește să fie invitată la concert. Și când o inviți, ea se transformă.
Capitolul 4 — Pisoiul somnoros
Într-o dimineață de seară — deoarece nopțile uneori par mai lungi — Mara găsi un pisoi într-un coș. Nu era al cuiva. Era un pisoi somnoros cu un nas prea mare pentru fața lui. Părea că a adormit în mijlocul unei povești amuzante. Pisoiul avea o etichetă: „Pentru cine știe să doarmă cu zâmbetul.”
Mara îl luă în brațe. Pisoiul un oftat și se transformă într-un ghem de blană caldă. A stat lipit de pieptul ei, ca o baterie care dă energie blândă. Frica de întuneric parcă fu absorbită de blănița lui. Acolo, frica deveni un ghem care se încălzea și făcea aburi de curaj.
Mara îl numi Moși. Îl duse în grădina din minte. Moși se plimba pe potecile de ciocolată, lăsând urme mici de labute. Fiecare urmă aprindea o floare care râdea. Împreună, Mara și Moși băteau la ușile nopții, cerând-o politicos: „Ne poți lăsa o stea pentru vis?” Stelele întrebau la rândul lor: „Sunteți siguri că o veți folosi cum trebuie?” Mara răspunse: „Vom face din ea un vis bun.”
Capitolul 5 — Pagina întoarsă
Spre sfârșit, când oboseala plutea ca o pătură pufoasă, Mara simți cum ochii îi devin grei. Cuvintele se lungiseră încet, ca niște cositorii ce se așezau la somn. În grădină, lampioanele își reduceau lumina la un scuipat de stea. Muzica notelor devenea tot mai moale. Fiecare respirație a Marei era ca un nor care se întinde.
În camera ei, lumina mică se făcu doar o alifie. Moși se cuibări pe pieptul ei. Hoțul de șosete îi aduse o șosetă pereche, ca un cadou de noapte bună. Zgomotul care voia să cânte făcu o ultimă silabă, o ridică scurt și o lăsă acolo, ca pe o piatră prețioasă în palmă.
Mara atingea povestea în curaj. Știa că micile frici sunt doar felii de umbră care pot fi lipite cu zâmbete. Își plasă mâna pe inima ei și simți un mic fluture de liniște. Fluturele își închise aripile. Casa oftă. Grădina din minte dădu un ultim chicot.
Părinții ei intrară doar pentru a verifica, zâmbind. „E totul bine?” întrebară. Mara răspunse cu ochii pe jumătate închiși: „Da. Am adormit deja… aproape.” Le făcu semn că totul e în regulă. Ușa se închise ușor, ca o carte care se potrivește la raft.
Înainte de a aluneca în tărâmul viselor, Mara își amintea o vorbă pe care o spunea mereu: frica mică înseamnă curaj mare, când îl ții de mână. Zâmbi cu gura, nu doar cu gândul.
Apoi, cu degetul arătător, întoarse o pagină imaginară a serii — nu o carte adevărată, ci pagina nopții. Pagina foșni ușor, se potoli ca o respirație, și Mara alunecă într-un somn dulce. O ultimă lumină se stinse, iar Moși visa cu ochii deschiși. O pagină întoarsă.
