Capitolul 1: Fetița care număra… nimicul moale
Mara avea 8 ani și un râs care sărea ca o minge prin cameră. În seara asta, înainte de somn, hotărî ceva foarte serios și foarte caraghios: să numere pernele invizibile.
„De ce?” întrebă pisica ei, Puf, care stătea pe covor ca o clătită pufoasă.
„Ca să adorm mai repede. Toată lumea numără oi. Eu număr… perne care nu se văd. E mai confortabil,” zise Mara și se trânti pe pat, cu pătura până la bărbie.
Puf clipi lent, ca și cum ar fi citit un anunț important. „Miau… și câte perne invizibile ai?”
Mara închise un ochi, ca un detectiv. „Încep acum. Una… e aici, lângă ureche. Două… sub cot. Trei… pe vârful nasului!”
„Pe vârful nasului?” Puf își mișcă mustățile. „Să nu strănuți pernă.”
Mara râse. „Nu strănut. Pernele invizibile sunt foarte cuminți. Stau la locul lor. Aproape.”
Apoi se întâmplă prima încurcătură: Mara simți ceva moale lângă pernă. „Aha! Patru!”
Dar era coada lui Puf, care se strecurase ca un șnur. Puf făcu o față nevinovată. „Eu sunt pernă de rezervă.”
„Atunci ești pernă cu miau,” spuse Mara. „Bine, patru cu miau.”
În camera ei, lampa lumina blând, iar pe noptieră stătea un ceas mic, tăcut deocamdată. Mara nu-l băgă în seamă. Avea o misiune: să adune toată lumea la numărat, ca o mică șefă de echipă a pernelor nevăzute.
Capitolul 2: O adunare de prieteni și o pernă care se preface
Mara își chemă prietenii imaginari ai serii: ursulețul Tedi și iepurele de pluș, Lili. Pe amândoi îi așeză pe pat, ca într-o ședință foarte importantă.
„Ascultați,” zise Mara solemn. „Numărăm perne invizibile. Fiecare să ajute. Prietenia e ca o pernă: te ține moale când ți-e greu.”
Tedi stătea drept, cu un nasture în loc de ochi, foarte impresionat. Lili părea că zâmbește, dar era un zâmbet cusut.
Puf sări între ei. „Eu mă ocup de pernele invizibile de pe jos.”
„Ai grijă să nu le mănânci,” îl avertiză Mara.
„Nu le mănânc. Doar le… testez cu lăbuța.”
Mara începu iar: „Cinci… sub genunchi. Șase… între degete. Șapte… pe burta lui Tedi.”
Tedi, bineînțeles, nu protestă. Dar exact atunci, pătura alunecă un pic și Mara simți un colț. „Opt! Aici e o pernă invizibilă cu colț!”
Puf își băgă botul și împinse colțul. Era, de fapt, șoseta Marei, făcută ghem, care se ascunsese ca un arici timid.
„Șoseta mea!” chicoti Mara. „S-a deghizat în pernă invizibilă. Ce șmecheră!”
Puf își dădu importanță. „Am prins-o. Sunt paznic de perne.”
„Ești paznic de șosete,” îl corectă Mara, dar cu blândețe.
Din hol se auzi mama: „Mara, e timpul de somn!”
„Sunt aproape,” răspunse Mara. „Mai am puțin de numărat.”
„Să nu numeri prea tare,” spuse mama. „Să nu trezești pernele.”
Mara își puse palma la gură. „Ups. Pernele invizibile sunt sensibile.”
Și atunci avu o idee: dacă pernele invizibile sunt peste tot, poate și în dulap! Asta era amuzant. Și un pic absurd. Perfect pentru înainte de culcare.
Capitolul 3: Expediția în dulap și perna care era… un „poc”
Mara coborî din pat în vârful degetelor, ca o pisică mai puțin pricepută. Deschise ușa dulapului doar un pic. Nu era nimic înfricoșător acolo, doar haine cuminți care atârnau și miroseau a detergent.
„Bună seara, haine,” șopti ea. „Numărăm perne invizibile. Vă rog să stați moi.”
Puf veni și el, curios. „Miau. Aici e un loc bun pentru perne. E întuneric, deci nu se văd și mai tare.”
Mara își băgă mâna printre pulovere. „Nouă… pe mâneca mea. Zece… pe umeraș.”
În clipa următoare, ceva făcu „poc!” și Mara sări o palmă în aer. Nu de frică, ci de surpriză, ca atunci când găsești o bomboană în buzunar.
„Ce-a fost asta?” întrebă ea.
Puf cercetă cu seriozitate. „Cred că o pernă invizibilă a făcut o bulă de aer.”
Mara găsi vinovatul: un capăt de elastic de la un hanorac, care se lovise de ușa dulapului.
„Ah!” râse ea. „Pernă invizibilă care spune ‘poc'. E cea mai gălăgioasă pernă din lume.”
Tedi, de pe pat, părea să aprobe în tăcere. Lili, iepurele, parcă zicea: „Poc… dar încet.”
Mara închise dulapul cu grijă. „Nu vrem perne care fac poc. Vrem perne care fac… puf.”
„Asta e meseria mea,” miorlăi Puf și se frecă de glezna ei.
Înapoi în pat, Mara își adună echipa. „Am înțeles ceva: pernele invizibile se încurcă ușor cu șosete, cozi de pisică și elastice. Dar e mai ușor când suntem împreună.”
„Miau,” zise Puf, adică „da.”
Mara continuă număratul, dar mai încet, ca un cântec: „Unsprezece… doisprezece… treisprezece…” și fiecare număr părea să aibă o margine rotunjită, ca o pernă adevărată.
Capitolul 4: Numărătoarea se topește și tic-tacul rămâne
Ochii Marei se făcură grei, ca niște nuci care vor să adoarmă în coajă. Puf se așeză lângă ea, lipit, cald. Tedi și Lili stăteau de pază, foarte serioși, ca doi prieteni care nu pleacă niciodată înainte de „noapte bună”.
„Câte perne ai ajuns să ai?” întrebă Mara, dar parcă se întreba pe ea însăși.
Puf căscă mare. „Eu am numărat… toate. Sunt suficiente.”
„Suficiente e un număr bun,” murmură Mara. „Suficient de moale. Suficient de prietenos.”
Din camera liniștită se auzi, în sfârșit, ceasul de pe noptieră, ca un mic paznic al nopții: tic-tac, tic-tac. Nu era grăbit. Nu certa pe nimeni. Doar spunea, blând: „totul e în ordine”.
Mara își lipi obrazul de pernă, cea vizibilă. „Puf?”
„Miau?”
„Dacă o pernă invizibilă se supără… îi dăm una de prietenie.”
Puf își închise ochii. „Prietenia nu se vede, dar e moale.”
Mara zâmbi, fără să-și mai deschidă ochii. Numerele se amestecară cu pătura, cu respirația ei, cu liniștea din cameră. Pernele invizibile nu mai trebuiau căutate. Erau deja acolo, peste tot, ca niște gânduri bune.
Tic-tac, tic-tac, făcu ceasul.
Și Mara adormi, ușor, cu prietenii aproape, într-o lume unde chiar și nimicul poate fi pufos.
