Capitolul 1: Fetița care număra norii ca pe bomboane
Mara avea 7 ani și o hotărâre serioasă pe față: în seara asta urma să numere norii. Nu oi, nu stele, nu petele de pe tavan. Norii. Norii lenți, pufoși, care se plimbau pe cer ca și cum ar fi uitat unde se duc.
Stătea în pat, cu pijamaua cu iepurași, și cu perdeaua trasă pe jumătate, ca să vadă fereastra. Afară era liniște, iar cerul arăta ca o plapumă albastră peste care cineva aruncase bucăți de vată.
„Un nor... doi nori... trei nori...” șopti Mara, apăsând cu degetul pe marginea pernei, ca și cum ar fi numărat pe bune.
Din fotoliul de lângă pat, ursulețul ei, domnul Puf, stătea drept, cu botul ușor ridicat. Mara îi vorbi serios:
„Domnule Puf, te rog să nu încurci numărătoarea. E o treabă importantă.”
Domnul Puf nu răspunse, pentru că era ursuleț. Dar, în mintea Marei, el era genul care ar fi zis: „Desigur, domnișoară, sunt un urs educat!”
Din bucătărie se auzi mama:
„Mara, ai băut apă?”
„Da!”
„Ai pus ursulețul la loc?”
„Da, e de serviciu!”
„Și perna e cum trebuie?”
„E un nor mic în sine!”
Mara chicoti. Apoi își lipi nasul de geam.
„Patru nori... cinci nori...”
Norii se mișcau încet. Asta îi plăcea. Dacă norii ar fi alergat, ar fi fost o numărătoare obositoare. Dar ei mergeau leneș, ca niște melci pufoși.
Deodată, un nor mare, rotund, părea că se oprește chiar în dreptul ferestrei. Și, pentru o clipă, arătă ca o față cu obraji grăsuți. Mara clipi.
„Domnule Puf... ai văzut? Norul acela parcă... zâmbește.”
Ursulețul tăcu, dar Mara auzi în cap: „Zâmbește, pentru că știe că-l numeri.”
Mara își dădu seama că-i place ideea. Un nor care se bucură că e numărat. Ca și cum norii ar face coadă la numărătoare: „Eu! Eu următorul!”
„Șase nori!” anunță ea, cu o voce de prezentatoare de circ.
Capitolul 2: Norul care a făcut o grimasă
Mara continuă:
„Șapte nori... opt nori...”
Și atunci văzu ceva ciudat, dar nu înfricoșător. Un nor subțirel părea că se întinde ca o gumă de mestecat. Se lungea, se răsucea, apoi făcu o formă care semăna cu un nas. Un nas mare, pufos.
Mara izbucni într-un râs mic:
„Uite, domnule Puf! Norul are un nas ca al unchiului Gigi când miroase sarmalele!”
În mintea ei, domnul Puf răspunse: „Sarmalele sunt o problemă serioasă. Norii știu asta.”
Norul-nas se lăți, apoi părea că strâmbă din nări. Mara se apropie de geam și șopti:
„Bună seara, Norule-Nas. Te număr, să știi.”
Și, ca prin minune, norul parcă făcu o grimasă și se rotunji la loc.
Mara își încrucișă brațele cu un aer hotărât:
„Nu-mi dai tu peste cap numărătoarea! Eu sunt voluntară la numărat nori lenți.”
Apoi își drese glasul și reluă, ca să nu piardă șirul:
„Nouă nori... zece nori...”
În camera ei, totul părea așezat: lampa de veghe făcea o pată caldă pe perete, păturica era moale, iar mirosul de săpun de pe mâini încă se simțea. Mara era curioasă și veselă, ca atunci când deschizi o cutie și găsești ceva surpriză, dar știi că e ceva bun.
Din hol se auzi tata, în șosete:
„Mara, ce faci acolo?”
„Număr nori!”
„Câți?”
„Zece! Și unul a avut nas!”
Tata râse încet:
„Să nu-i dai să strănute în casă.”
„Stai liniștit, strănută doar în cer!”
Mara se gândi că ar fi amuzant dacă norii ar strănuta și ar ploua. Dar nu ploua. Totul era liniștit.
„Unsprezece nori... doisprezece...”
Norii treceau încet, încet, ca niște perne care se mută singure în alt pat.
Mara căscă puțin, doar cât să-i arate corpului că se apropie somnul, dar mintea ei încă voia să mai fie curioasă.
Capitolul 3: Concursul de mers încet
La „treisprezece nori”, Mara avu o idee serioasă și comică în același timp:
„Domnule Puf, cred că norii fac un concurs.”
Domnul Puf, în mintea ei: „Ce concurs, domnișoară?”
„Concursul de mers încet. Câștigă cine ajunge ultimul la capătul cerului!”
Mara își imagină norii cu numere lipite pe ei, ca la alergări, doar că alergarea era cea mai lentă din lume. Un nor ar fi zis: „Eu merg încet!” Altul: „Eu merg și mai încet!” Și, undeva, un nor mic ar fi șoptit: „Eu am uitat să mă mișc.”
Mara chicoti din nou și aproape că-și încurcă numărătoarea.
„Paisprezece... cincisprezece...”
Un nor mic, aproape transparent, părea că se ascunde în spatele altuia. Mara îngustă ochii.
„Te-am văzut! Nu te poți ascunde de o numărătoare voluntară!”
În mintea ei, norul mic spuse: „Nu mă ascund, doar fac pauză.”
Mara aprobă:
„Pauza e bună. Și eu fac pauză uneori, când mănânc înghețată.”
Apoi, ca să fie corectă, îl numără:
„Șaisprezece nori.”
Pe noptieră, ceasul ticăia încet. Sunetul era ca pașii unui gând care se plimbă prin cameră și apoi se așază. Mara își strânse pătura sub bărbie.
„Domnule Puf, dacă norii sunt așa lenți, oare și visurile merg încet?”
Domnul Puf: „Visurile merg cum vor ele. Uneori sar, alteori plutesc.”
„Atunci îmi doresc un vis care plutește,” spuse Mara.
Afară, norii păreau mai rotunzi, mai calmi. Unul semăna cu o clătită. Altul semăna cu un cățel care doarme cu limba scoasă. Mara șopti:
„Șaptesprezece... optsprezece...”
Și simți cum pleoapele i se fac mai grele, ca două pături mici.
Mama intră pe vârfuri și se apropie.
„Cum merge numărătoarea?”
Mara vorbi încet, dar cu mândrie:
„Norii sunt cuminți. Unul a făcut grimasă, dar s-a îndreptat.”
Mama îi mângâie părul:
„Bravo. Curiozitatea ta e ca o lanternă mică.”
Mara zâmbi:
„Lanternă care numără nori.”
Capitolul 4: Râsul care închide ușa somnului
Mara mai privi o dată cerul. Norii erau acum mai rari, ca niște bucăți de vată care se topesc în lapte. Ea încercă să nu se grăbească, fiindcă număratul era ca un cântec de leagăn.
„Nouăsprezece nori...”
Se opri un pic, ca să nu piardă norul următor. Apoi îl văzu: un nor mic, rotund, care părea că poartă o pălărie, fiindcă o fâșie subțire stătea deasupra lui.
Mara își mușcă buza să nu râdă tare.
„Domnule Puf... norul acela e un domn. Un domn Nor cu pălărie!”
Domnul Puf: „Foarte elegant. Probabil merge la o petrecere de ploaie.”
„Dar nu plouă,” spuse Mara.
„Atunci e o petrecere de somn,” răspunse domnul Puf din mintea ei.
Mara simți cum râsul îi urcă în piept, dar era un râs moale, ca un balon mic. Îl lăsă să iasă încet:
„Hihi... un nor cu pălărie...”
Râsul nu speria pe nimeni. Era un râs de pernă, un râs care spune: totul e bine.
„Douăzeci de nori,” șopti ea, ca pe o concluzie importantă.
Apoi adăugă, cu un glas tot mai domol:
„Norii sunt lenți. Eu sunt curioasă. Domnul Puf e de serviciu. Și patul... e o barcă.”
Mama îi trase ușor pătura.
„Noapte bună, Mara.”
„Noapte bună. Să nu uitați să încuiați ușa la... norii cu pălărie,” mormăi ea.
Tata, din prag, șopti:
„O încuim cu o cheie imaginară. Cea mai bună.”
Mara chicoti încă o dată, foarte încet, ca un clopoțel mic:
„Hihi... cheia imaginară...”
Și, pe măsură ce norii se depărtau încet, încet, Mara îi simți în minte ca pe niște numere pufoase care se așază la rând și apoi se transformă în vis. Pleoapele i se închiseră fără grabă. Ultimul lucru pe care-l gândi fu că e plăcut să te întrebi cum ar arăta un nor care poartă șosete.
În camera liniștită, râsul ei rămasese ca o pătură subțire, apaisantă, și somnul închise ușa, politicos, fără niciun zgomot.
