Capul lui Scânteie și harta cea mică
Scânteie era un vulpoi cu blana ca o portocală foarte veselă. Îi plăcea mult să exploreze. Îi plăcea noaptea. De fapt, îi plăcea atât de mult noaptea, că zâmbea când se făcea întuneric. Zâmbea cu tot boticului, cu coada, cu urechile. Zâmbea și stelele păreau că răspund.
Într-o seară, Scânteie găsi sub o frunză o hartă minusculă. Harta era foarte serioasă: avea un punct roșu, un drum zig-zag, niște mici desene de chef-uri (nu, de copaci!), și o notiță: "Urmărește drumul zâmbetelor". Apoi, în colț, cineva desenase un mic culcuș cu o pernă. Scânteie chicoti. "Aha!" spuse el. "Un drum spre un culcuș de vis." Și își puse harta în buzunarul de la burtă, acolo unde păstrează ideile bune.
Scânteie porni. Mergea încet. Mergea pe poteci care mirosea a gumă de mesteacăn și a brânză de lună (nu e brânză adevărată, doar miros). Păsările de noapte îl salutau cu triluri mici. O broscuță dansa pe o frunză. Un arici încerca să-și piardă acele ca pe niște fuste prea strâmte. Toate lucrurile păreau comice, dar blânde. Scânteie zâmbea la fiecare pas.
Pe drum întâlni o lampă rătăcită. Nu era o lampă obișnuită. Era o lampă care scotea chicuri de lumină ca popcorn. Scânteie puse mâna pe bec și-l întrebă: "Te-ai pierdut?" Lampa trosni fericit și spuse: "Nu, am venit aici să fac să strălucească poteca." Așa că Scânteie și lampa porni pe drum, luminând pașii ca niște baloane mici.
Drumul era plin de plicuri cu zâmbete. Nu erau plicuri adevărate. Eram doar imagini de zâmbete desenate pe pietre. Scânteie le culegea pe toate și le băga în buzunarul de la burtă. Era un buzunar care nu se umplea niciodată. Cât de mult pui, tot mai rămâne loc. "Bine", gândea Scânteie. "Apoi voi avea zâmbete pentru toți prietenii."
Seara era caldă, nu fierbinte. Vântul aducea cu el o melodie de linie de clopoței. Cei doi—Scânteie și lampa popcorn—căutau punctul roșu de pe hartă. Și ori de câte ori Scânteie zâmbea, o stea mică cădea și întâlnea un nor pufos. Norul răspundea: "Mulțumesc!" Apoi Scânteie râdea și norul râdea, și râsul era ca pâinea proaspătă, cald și foarte bun.
Cutia cu zgomote fine
Nu după mult drum, Scânteie găsi o cutie. Cutia avea o încuietoare care semăna cu o nucă de cocos. Pe capac erau scrise litere: "Deschide când zâmbești". Scânteie mai zâmbi, pentru că zâmbetul lui era mereu la îndemână, și puse degetul pe încuietoare. Cutia se deschise cu un sunet care semăna cu mângâierea unei cozi pe perne.
În cutie era un instrument mic, o trompetă mai complicată. Nu era o trompetă pentru fanfară. Era o trompetă pentru susur de somn. Când Scânteie suflă, scotea sunete care miroseră a puf și a lapte cald. Sunetele cădeau ca niște frunze moi. Câțiva licurici dansară, urmând sunetul, ca niște note muzicale cu patru picioare.
Scânteie încerca sunete diferente. Un sunet suna ca o broască care spune "tac", altul ca un ceas somnoros. Aceste zgomote nu erau deloc înfricoșătoare. Dimpotrivă: fiecare sunet mic îți aducea o senzație de "acasă". Scânteie se simți într-un fel mai ușor. Și iarăși zâmbi.
Pe potecă întâlni o pisică care colecționa umbre. Pisica făcea mici pachete, legate cu fire de praf de stea. "Bună!" zise pisica. "Am adunat umbre ca să le dau celor care uită să viseze." Scânteie dădu un zâmbet și îi oferi una dintre pietrele cu zâmbete din buzunar. "Ține," spuse el, "mai bine cu un zâmbet." Pisica încuviință și plecă saltând ca o plombă care râde.
După cutie, drumul era mai lin. Muzica de trompetă făcea frunzele să tresară și să se culce una peste alta. Fiecare foșnet era un mic "paș-paș", un "somn-somnișor". Scânteie asculta și-i plăcea. Asculta până când o adiere blândă începu să-i pleoștească genele. Dar aveau de mers mai mult. Harta arăta că drumul zig-zag se apropie de punctul roșu.
Pădurea care râde încet
La marginea unei poieni, copacii începeau să chicotească. Erau copaci care râdeau încet. Nu râdeau tare, căci voiau să nu trezească somnul. Râsul lor sună ca niște coji de nucă care se freacă una de alta. "Sshh," șopti Scânteie. "Vom trece pe lângă ei ca niște șosete care nu fac zgomot." Și treceau.
Pe o bancă stătea un urs foarte mic. Urechea lui avea o bentiță. Ursul scria o scrisoare cu litere mici: "Dragi vise, vă rog veniți." Scânteie îl întrebă: "Ce mai faci?" Ursul oftează vesel. "Îmi trimit invitații." Scânteie râse, căci îi plăcea să trimită invitații către vise. "Pune și tu un zâmbet," spuse el, și ursul îl puse în plic.
Pădurea avea un râu care cânta. Râul nu era grăbit. Cânta ca și cum ar fi spălat o zi întreagă vasele soarelui. Scânteie și lampa trecură podul mic și zâmbetele din buzunar începură să sclipescă ca niște cireșe domoale. Fiecare zâmbet era un mic far care arăta direcția.
Dintr-un tufărel, un grup de broscuțe începură să repete un refren: "Zâmbește, zâmbește, somnule vine!" Repetiția era amuzantă și molipsitoare. Scânteie începu să cânte cu ele, iar cântecul deveni un joc. Cei din jur se alăturau, iar poteca deveni o sală de joacă ușoară. Totul era atât de liniștitor, încât chiar florile clipiră ca niște ochi obosiți și își închiseră petalele cu un clinchet mic.
Punctul roșu și culcușul cu pernă
În cele din urmă, Scânteie ajunse la punctul roșu. Era un loc rotund, moale, acoperit cu mușchi care mirosea a biscuiți fini. Acolo stătea un culcuș. Culcușul nu era mare. Fiindcă simplitatea e frumoasă, culcușul era mic, potrivit, exact ce trebuie. Pe pernă era cusut un zâmbet. Era un zâmbet mare, brodat cu fire de lună.
Scânteie se așeză. Scoase toate zâmbetele din buzunar și le aranjă pe margine, ca pe niște perne suplimentare. Apoi puse trompeta cu sunete de somn lângă cap. Lampa popcorn își găsi locul la picioare și începu să scoată lumini care se unduiau ca niște culori de poveste.
Totul era pregătit pentru odihnă. Scânteie oftă. Nu era un oftat de oboseală, ci un oftat de mulțumire. "Mulțumesc," spuse el, doar în gând, către toți prietenii nopții. "Mulțumesc pentru harta mică, pentru cutie, pentru pisica cu umbre, pentru urs, pentru broscuțe, pentru lampa cu popcorn." Și inima lui făcu un mic salt și un mic "poc". Apoi își simți coada cum se înfășoară ca o pătură.
Zgomotele trompetei deveneau tot mai rare. Sunetele se așezau ca niște pătrate moi într-un teanc de perne. Frazele devin mai lungi, dar moi. "Somn... somn... somn..." șopti vântul. Stelele clipiră ca niște ochi care se închid.
Scânteie își închise ușor ochii. Se trecură în minte imagini: drumuri zig-zag, pietre cu zâmbete, un râu care cântă, o pisică cu umbre, ursul cu bentiță, și toate lucrurile mici care îl înconjuraseră. În sufletul lui, totul era simplu. În sufletul lui era o linie curată, ca o poveste care se termină cu o singură propoziție. El zâmbi încă o dată, foarte ușor, ca un ecou.
Și somnul veni, nu cu pași mari, ci cu pași de mărgeluță. Lampa popcorn își stinse lumina încet. Trompeta făcu un ultim susur. Broscuțele încetară refrenul, ca niște note care se opresc. Copacii râd încet se transformară în șoapte de foi. Norii își neteziră marginile. Totul se potoli, dar într-un mod cald.
Inima lui Scânteie bătea liniștit. Nu zbura, nu tremura, nu căuta. Era acasă în simplul fapt că era aproape de lucruri mici și blânde. Își puse coada sub cap, ca o pernă, și zâmbetul brodat de pe pernă părea că îi răspunde.
Somnul îi legăna gândurile. Frazele deveneau mai lungi, ca un fir de mătase. Respira. Respira. Respira. Fiecare respirație era ca o poveste scurtă. "Respir... vise... zâmbet..." și totul se așeză într-un loc cald.
În ultimele clipe înainte de a adormi cu totul, Scânteie gândi: simplu e bun. Simplu e bun. Simplu e blând. Și inima lui, mică și rotundă, se potoli cu un click, ca o cutie de bijuterii bine închisă. Un click care spune: totul e bine.
Culcușul se făcu mai moale încă o dată. Lampa trase o ultimă muză și se stinse. Stelele făcură un mic salut. Și, în liniștea aceea dulce, Scânteie zâmbi o ultimă dată în somn. Inima lui era caldă, ușoară și foarte, foarte liniștită.
