Căpitanul Miron era un pirat mare, cu barbă moale și pălărie roșie. El nu speria pe nimeni. El zâmbea mult și făcea glume. Pe corabia lui, „Delfinul Vesel”, echipajul cânta încet și spunea „Ahoy!” când vedea valuri mari.
Într-o dimineață, papagalul Pufi a strigat: „Căpitane! Am pierdut… puful meu norocos!” Pufi era trist și își ascundea ciocul sub aripă.
„Nu plânge, Pufi”, a spus Miron. „Îl găsim. Un pirat curajos găsește mereu ce caută!”
Atunci a venit și Matei, marinarul cel mic, cu o hartă mototolită. „Am văzut puful albastru pe Insula Clopoțeilor. Dar… e într-o colivie de bambus.”
„O colivie? Ca pentru păsări?” a întrebat Miron și a făcut cu ochiul. „Atunci avem o misiune: îl salvăm pe Pufi… și puful lui!”
Corabia a pornit. Marea era albastră ca cerneala, cu spumă albă ca frișca. Doi delfini au sărit și au părut că râd. „Uite, și ei țin cu noi!” a spus Matei.
Deodată, un nor pufos a acoperit soarele. A început o furtună mică, nu înfricoșătoare, doar grăbită. Vântul fluiera: „Fiu-fiu!” Corabia se legăna: „Hopa-hopa!”
„E în regulă”, a spus Miron calm. „Ne ținem bine. Unu: strângem pânzele. Doi: stăm aproape. Trei: respirăm.”
„Respirăm!” a repetat echipajul. Pufi a spus: „Eu pot!” și a ținut echilibrul ca un campion.
Furtuna a trecut repede, ca un duș scurt. Soarele a ieșit iar, cald și prietenos. În față a apărut Insula Clopoțeilor. Pe plajă erau scoici lucioase și palmieri care foșneau: „Șșș!”
În mijlocul insulei, lângă un copac rotund, era o colivie de bambus. Înăuntru stătea papagalul prieten al lui Pufi, pe nume Lili, și lângă ea era un puf albastru, strălucitor.
„Lili!” a strigat Pufi. „Ține-te tare!”
„Mă țin!” a ciripit Lili. „Nu mi-e frică. Doar mi-e dor.”
Lângă colivie dormea un crab mare, roșu, cu o cheie prinsă la clește. Crabului îi plăceau lucrurile lucioase. Sforăia: „Hrrr… hrrr…”
Miron a șoptit: „Acum folosim inteligența. Nu-l trezim. Eu spun o glumă, voi țineți râsul în burtă.”
Miron a scos o monedă aurie de ciocolată și a pus-o încet lângă crab. Apoi a mai pus una. „Uite, domnule crab, comori pentru tine.”
Crabul a deschis un ochi. A văzut ciocolata și a zâmbit… cât poate zâmbi un crab. A lăsat cheia jos și a început să împingă monedele spre o cutie.
„Acum!” a spus Miron.
Matei a luat cheia. Pufi a ținut colivia să nu scârțâie. Miron a întors cheia încet: clic!
Ușa s-a deschis. Lili a ieșit și a sărit pe umărul lui Pufi. Puful albastru a plutit ușor, ca o pană de nori. Pufi l-a prins și a spus: „Puful meu norocos! Și prietena mea!”
Crabul a clipit. „Unde-s monedele?” a mormăit.
Miron i-a făcut cu mâna. „Sunt ale tale, prietene. Noi doar am împrumutat cheia. Mulțumim!”
Crabul a dat din clește, mulțumit. „Bine, bine. Dar data viitoare aduceți și biscuiți!”
Echipajul a râs încet. Pe drum înapoi, marea era liniștită. Pufi și Lili cântau: „Pi-pi-pi, ahoy!” Miron a stat la cârmă și a spus: „Curaj, minte și inimă. Așa merg piratii buni.”
Seara, pe punte, au băut lapte cald și au mâncat mere. Stelele luceau ca niște nasturi. Corabia legăna ușor: „Nani-nani.”
Pufi și-a pus puful albastru sub aripă și a șoptit: „Acum chiar sunt norocos.”
„Și niciodată singur”, a spus Miron. „Pe mare, suntem o echipă.”
