Vulpișorul Luca stă pe covor, cu ochii mari. Afară plouă. Fulgerul luminează geamul. Vulpișorul strânge pătura. Burta îi tremură puțin. – Mi-e frică de tunet, șoptește Luca.
Mama vulpe vine lângă el. Îl ia în brațe și îl mângâie pe cap. – Ce s-a întâmplat, Luca? întreabă mama blând. – Tunetul e tare, spune Luca încet. – E doar ploaie, dragul meu. Tunetul nu te poate răni. Eu sunt aici cu tine, spune mama.
Luca ascultă. Afară tună iar. Își pune urechile la pieptul mamei. – Mi-e tot frică, spune Luca. – Vrei să stăm împreună și să numărăm tunetele? întreabă mama. Luca dă din cap. – Un tunet, spune mama. – Doi tunete, spune Luca.
Luca zâmbește puțin. – Mami, pot să țin de mână? întreabă Luca. – Desigur, răspunde mama. Mâna mamei e caldă.
Tunetul nu mai pare așa de speriat. – Mami, când sunt cu tine, nu mai mi-e așa frică, spune Luca. – Dacă ți-e frică, spune-mi mereu, Luca. Împreună suntem curajoși, spune mama.
Luca oftează ușor. Se simte mai bine. Afară ploaia se oprește. – Vezi, Luca? Frica trece. – Da, mami, spune Luca. Sunt curajos când spun ce simt.
Mama îl sărută. – Sunt mândră de tine, vulpișor curajos.
