Capitolul 1: Biletul de la cantină
În pauza mare, Mara și Daria stăteau la masa lor obișnuită, cu tăvile aproape goale și obrajii încă roșii de la supa fierbinte.
— Azi a fost budincă! a zis Daria, fericită. Asta merită un medalion imaginar.
— Și un „mulțumesc” adevărat doamnei de la cantină, a adăugat Mara, care era genul de fată ce își aranja creioanele pe culori și își amintea mereu să închidă capacul la lipici.
Atunci, lângă farfurii, Mara a văzut ceva mic, pătat cu sos: un bilet de cantină. Era îndoit în două, ca un mesaj secret.
— Uite! a șoptit ea, de parcă biletul ar fi putut auzi.
L-a desfăcut cu grijă. Pe el erau linii tipărite și câteva scrijelituri cu pix albastru. Nu era doar un bon obișnuit. În colț, cineva desenase o steluță și scrisese: „C12”.
— C12? a repetat Daria. Sună ca numele unui robot.
— Sau ca un indiciu, a spus Mara, iar ochii îi străluceau. Îți amintești jocul nostru cu detectivi?
Daria și-a îndreptat spatele și a pus o față serioasă, dar serioasă cât să nu sperie budinca.
— Detectiv Daria, la datorie. Ce investigăm?
Mara a întors biletul pe dos. Mai era ceva: trei puncte puse ca un cod și o săgeată mică, desenată spre margine, unde scria: „luni”.
— E luni azi, a zis Mara. Deci nu e o glumă veche.
Daria a apropiat biletul de nas.
— Miroase a chiftea și mister.
Au râs amândouă, apoi Mara și-a notat repede în minte: bilet găsit la cantină, steluță, C12, trei puncte, săgeată, „luni”. Un mister mic, dar numai bun cât să transforme o zi normală într-o aventură.
— Primul pas, a zis Mara, este să nu ne grăbim.
— Adică să nu alergăm ca două găini speriate? a întrebat Daria.
— Exact. Avem nevoie de răbdare. Detectivii buni nu sar la concluzii. Întâi observă.
Au pus biletul între caietul de română și manual, ca să nu se îndoaie iar. Apoi au început să se uite atent în jur, ca și cum cantina ar fi fost o scenă de film.
La masa din stânga, un băiat își căuta lingura, ridicând șervețelele ca pe niște cortine. La masa din dreapta, două fete își comparau brățările. Nimeni nu părea „suspect” în mod special.
— C12 ar putea fi o clasă? a întrebat Daria.
— Noi suntem a IV-a C, a zis Mara. C12… sună mai mult ca un dulap, un raft, o cutie.
— O cutie! a zis Daria. Ca în poveștile cu comori.
Mara a zâmbit. A simțit că misterul crește, dar era unul blând, ca o pisică ce se ascunde sub pat doar ca să fie găsită.
Capitolul 2: Lista de indicii și răbdarea
După ore, au ieșit în curtea școlii, unde vântul mișca frunzele ca pe niște bilețele verzi.
— Hai să facem o listă de indicii, a propus Mara. Unul: biletul de cantină. Doi: steluța. Trei: C12. Patru: trei puncte. Cinci: săgeata. Șase: „luni”.
Daria a scos un creion scurt din buzunar.
— Am și eu o listă: unu, foame. Doi, mister. Trei, sper să fie ceva dulce la final.
— Te rog, detectivii nu se lasă conduși de budincă, a spus Mara, dar a râs.
S-au așezat pe o bancă și au analizat biletul ca pe o hartă.
— Steluța… poate înseamnă „important”, a zis Mara. Sau „bun”.
— Sau „strălucește”, a zis Daria. Adică… ceva lucios?
Mara a dat din cap, încercând să nu se lase luată de val.
— Trei puncte… pot însemna „așteaptă”. Ca atunci când cineva scrie „și apoi…”.
Daria a făcut ochii mari.
— Așteaptă! Asta e cu răbdare! Punctele sunt ca o pauză.
Mara s-a luminat.
— Da! Și săgeata… arată spre margine. Poate spre un loc. Iar „luni” înseamnă azi, deci locul e accesibil azi.
— Și C12 e locul, a concluzionat Daria.
— Sau un cod pentru loc, a corectat Mara. Ca să nu știe toată lumea.
Au decis să caute prin școală locuri unde ar putea exista un „C” și un „12”. Coridorul avea dulapuri cu litere? Biblioteca avea rafturi? Laboratorul de științe? Dar pentru ei, cel mai familiar era holul cu dulapuri pentru materiale: acolo erau cutii cu hârtie, capse, etichete.
Au mers încet, fără să atragă atenția, ca două umbre… dar două umbre care se împiedică de propriile șireturi.
În holul de la parter, pe un panou de afișaj, era o listă cu „Comenzi pentru clubul de artă”. În dreptul fiecărui elev, un cod: A1, B7, C12…
Daria a făcut un pas înapoi, ca și cum panoul ar fi mușcat.
— Uau. Aici e C12!
Mara a simțit un fior de victorie.
— Deci C12 e o comandă. Pentru materiale.
În dreptul lui C12 scria un nume mic: „Sami”.
— Cine e Sami? a întrebat Daria.
— Colegul din a IV-a B, a zis Mara. Cel cu părul creț care desenează dinozauri pe colțul caietului.
Daria a rânjit.
— Dinozaurii sunt întotdeauna suspecți. Au dispărut misterios!
Mara a ridicat din sprâncene.
— Nu acuzăm pe nimeni. Întrebăm. Cu răbdare.
Au decis să-l caute pe Sami, dar nu l-au găsit în curte. În schimb, au văzut doamna învățătoare vorbind cu cineva și nu voiau să pară că „spionează”. Au făcut ceea ce făceau detectivii buni: au așteptat momentul potrivit.
Au stat pe bancă și au numărat, în șoaptă, trecătorii. Daria a numărat greșit de trei ori și a râs.
— Răbdarea e ca un elastic, a zis Mara. Uneori te întinzi, dar nu trebuie să plesnești.
Capitolul 3: Papetăria curcubeu
Spre seară, Daria a primit un mesaj de la mama ei: „Trecem pe la papetărie după caiete. Vii și cu Mara?”
Papetăria era la două străzi de școală, cu vitrine pline de pixuri colorate, agrafe în formă de inimă și caiete cu coperți sclipitoare. Pentru Mara și Daria, era ca un mic muzeu al lucrurilor care fac școala mai veselă.
Au intrat și un clopoțel a sunat: cling-cling, ca și cum magazinul ar fi spus „Bine ați venit, detectivi!”
Înăuntru mirosea a hârtie nouă și a gumă de șters cu aromă de vanilie. Pe un raft, se aliniau carioci ca niște soldați curcubeu.
— Dacă misterul nostru are legătură cu comanda C12, poate că e de aici, a șoptit Mara.
La tejghea, o doamnă cu ochelari rotunzi lipea etichete pe niște cutii.
— Bună ziua, a spus Mara politicos. Putem să întrebăm ceva? E despre o comandă… C12.
Doamna a ridicat privirea, curioasă.
— C12… da, îmi sună cunoscut. E o comandă pentru școală, cred. Pentru clubul de artă. S-a ridicat azi.
Daria a făcut un pas înainte.
— Cine a ridicat-o?
— Un băiat cu părul creț, a zis doamna. Și-a notat ceva pe un bilet. A fost grăbit.
Mara a simțit că biletul lor se leagă de biletul doamnei. Ca două bucăți din același puzzle.
— A notat pe un bilet? a întrebat ea. Avea o steluță?
Doamna a râs ușor.
— Steluță, nu știu. Dar știu că a cerut și un lucru special. O cutiuță mică, cu capac. Ca pentru… mărgele sau nasturi.
Daria a șoptit:
— O cutie. Exact cum am zis!
Mara a scos biletul de cantină din caiet și l-a arătat doamnei.
— Noi am găsit asta la cantină. Credeți că e al lui?
Doamna s-a aplecat, a citit și a dat din cap.
— „C12”… și „luni”… posibil. Și cele trei puncte… hm. Poate înseamnă „așteaptă puțin”.
Mara a zâmbit, mulțumită. Răbdarea lor începuse să aibă sens.
— Știți unde a pus cutia? a întrebat Daria.
Doamna a arătat spre un colț al magazinului, unde erau rafturi cu cutii: transparente, colorate, cu capace care făceau „clac”.
— De acolo și-a ales una. Verde mentă. A zis că trebuie să o ducă „la loc sigur”. Apoi a plecat.
Mara și Daria s-au privit. „Loc sigur” suna exact ca un loc unde se ascunde ceva până când cineva îl găsește.
— Putem să cumpărăm și noi o cutie? a întrebat Daria, pe un ton nevinovat, de parcă ar fi fost doar o dorință normală și nu un plan de detectiv.
Mama Dariei, care asculta amuzată, a dat din umeri.
— Dacă vă trebuie pentru mărgele sau pentru… mistere.
Au ales o cutie mică, albastră, și au plătit. Mara a simțit că au un „instrument” de investigație, chiar dacă instrumentul era doar o cutie drăguță.
La ieșire, Daria a murmurat:
— Acum trebuie să-l găsim pe Sami. Și să vedem ce e în cutia lui verde.
— Fără să ne băgăm în lucrurile lui, a spus Mara imediat. Întrebăm. Și așteptăm. Răbdare.
Daria a făcut o plecăciune teatrală.
— Detectiv Mara, șeful răbdării.
Capitolul 4: Urmărirea… fără alergat
A doua zi, la școală, au găsit ocazia potrivită: Sami stătea singur lângă panoul clubului de artă și își căuta ceva în ghiozdan. Părea neliniștit, dar nu speriat. Mai degrabă ca atunci când îți dispare o șosetă și ești sigur că ea râde de tine dintr-un colț.
Mara s-a apropiat prima.
— Salut, Sami. Putem să te întrebăm ceva? Am găsit un bilet la cantină… și credem că e al tău.
Sami s-a întors brusc.
— Biletul? a zis el. L-am pierdut! Credeam că l-a luat vântul… sau că l-a mâncat cineva din greșeală.
Daria a chicotit.
— Dacă l-ar fi mâncat, ar fi fost cam crocant.
Mara i-a întins biletul. Sami l-a luat cu grijă și a oftat ușurat.
— Mulțumesc! Da, e al meu. Scrisesem „C12” ca să nu uit comanda de la papetărie. Și „luni” ca să o ridic. Iar cele trei puncte… sunt pentru mine. Ca să-mi amintesc să am răbdare.
Mara și Daria s-au uitat una la alta. Exact valoarea despre care vorbiseră.
— Răbdare pentru ce? a întrebat Mara, încet.
Sami a roșit un pic.
— Pentru o surpriză. Pentru clubul de artă. Am o cutie cu niște… piese mici. Trebuie să le dau azi, dar nu voiam să le car prin toată școala. Așa că am ascuns cutia într-un loc sigur. Și acum… nu mai știu unde am pus-o.
Daria și-a dus mâna la frunte, teatral.
— Misterul cutiei pierdute!
Mara s-a încruntat ușor, gândind clar.
— Unde ai fost ieri după ce ai ridicat comanda?
— Am trecut pe la cantină să beau apă, a zis Sami. Apoi… m-am oprit în holul cu dulapuri. Și cred că am mers și pe la bibliotecă. Și pe urmă am plecat acasă.
— Ai ascuns cutia înainte sau după cantină? a întrebat Mara.
Sami a clipit, încercând să-și amintească.
— După cantină. Pentru că țineam biletul în mână când beam apă și apoi… l-am pierdut.
Mara a ridicat un deget.
— Atunci locul sigur e pe traseul de după cantină: holul cu dulapuri sau biblioteca.
Daria a sărit imediat.
— Biblioteca! Acolo sunt rafturi, colțuri, liniște. Misterele iubesc liniștea!
Mara a dat din cap, dar nu s-a grăbit.
— Nu alegem din burtă. Mergem și căutăm ordonat. Cu răbdare. Întâi holul, apoi biblioteca.
Sami a înghițit în sec.
— Vă rog… e important. Sunt piese pentru un colaj. Mici, ca niște stele.
— Stele? a întrebat Daria, cu ochii mari. Ca steluța de pe bilet?
Sami a zâmbit rușinat.
— Da. Am desenat steluța ca să-mi amintesc de ele.
Au pornit trei, dar fără alergat. Daria a încercat să alerge de două ori și Mara a tras-o ușor de mânecă.
— Detectivii nu fug. Ei observă.
În holul cu dulapuri, Mara a citit etichetele una câte una: hârtie colorată, lipici, sfoară, etichete, capse. Daria se uita pe sus, pe jos, după ceva verde mentă. Sami tot repeta:
— Stai… parcă am pus-o… parcă…
Mara a observat o cutie de carton, puțin trasă în afară, sub raftul cu etichete. Nu era verde mentă, era o cutie banală. Dar avea ceva: o săgeată mică desenată pe ea cu pix albastru.
— Săgeata! a zis Mara, încet, ca să nu sperie indiciul.
Daria s-a apropiat și a șoptit:
— Ca pe bilet!
Sami a îngenuncheat și a tras cutia de carton. Înăuntru era… cutia verde mentă, cu capac.
— Aici era! a exclamat el, ușurat.
Dar Mara a ridicat o mână.
— Încet. Înainte să o deschidem, verificăm că e a ta. Are ceva semn?
Sami a arătat capacul: în colț era o steluță mică, lipită din hârtie aurie.
— Asta e.
Daria a făcut o reverență.
— Caz rezolvat! Sau… mai avem un pas. Să vedem ce e înăuntru.
Capitolul 5: Cutia se închide
Au dus cutia pe o bancă, lângă sala de artă, unde lumina cădea moale pe podea.
Sami a ridicat capacul. Înăuntru erau multe steluțe mici, strălucitoare, și câteva nasturi colorați, plus un bilețel: „Pentru afișul clasei. Luați câte aveți nevoie. Mulțumesc că aveți răbdare.”
Daria a rămas cu gura întredeschisă.
— Deci surpriza era pentru toți.
Mara a simțit un nod cald în gât.
— Ai vrut să ajuți clubul de artă.
Sami a dat din umeri, dar zâmbea.
— Da. Dar am fost grăbit și am uitat unde am ascuns cutia. Bunica zice mereu: „Dacă te grăbești, pierzi. Dacă ai răbdare, găsești.”
Daria a luat o steluță și a ținut-o în palmă.
— Uite, și noi am avut răbdare. Aproape. Eu am avut răbdare… cu pauze.
— Pauzele sunt cele trei puncte, a spus Mara. Te oprești, respiri și te gândești.
Au dus cutia în sala de artă, unde doamna coordonatoare pregătea o planșă mare. Când a văzut steluțele, a fost încântată.
— Minunat! Exact ce ne trebuie pentru afiș.
Sami a împărțit steluțe colegilor din club. Mara și Daria au primit și ele câte una, „pentru contribuție detectivistică”, cum a zis Daria foarte mândră.
Înainte să plece, Mara s-a uitat la biletul de cantină. Acum nu mai părea un mister. Părea o lecție mică, împachetată într-o hârtie pătată cu sos.
Sami a pus bilețelul înapoi în cutie, a aranjat steluțele, apoi a apăsat capacul până s-a auzit un „clac” satisfăcător.
Cutia s-a închis.
Mara a zâmbit.
— Când se închide cutia, se închide și cazul.
Daria a ridicat cutia albastră pe care o cumpăraseră de la papetărie.
— Și noi avem una pentru următorul mister. În ea ținem… răbdarea.
Mara a râs.
— Răbdarea nu încape într-o cutie.
Daria a dat din cap, serioasă.
— Atunci o ținem în noi. Dar cutia ne amintește s-o folosim.
Au ieșit din sala de artă cu pași ușori. Într-o zi obișnuită, găsiseră o aventură. Și, cel mai important, învățaseră că uneori, cea mai bună metodă de a găsi un lucru pierdut este să nu te pierzi tu cu firea.
