Partea întâi
Era o dimineață blândă. Soarele era ca o banană galbenă pe fereastră. Micul Andrei, de trei ani, se juca cu un ceas mic. Ceasul avea o rotiță albastră și un buton roșu. Andrei apăsă butonul. "Ce face asta?" spuse el. Ceasul sună: tică-tac, tică-tac, tîc!
Deodată, camera se făcu strălucitoare. Jucăriile pluteau ușor. Andrei se ținu de pătură. Apoi, în fața lui, apăru o ușă mică, de sticlă. Ușa zâmbi ca o fată prietenoasă. "Vrei să mergi?" murmură ușa. Andrei zâmbi și dădu din cap. "Da."
Ușa se deschise și o briză caldă îi mângâie părul. Andrei păși. Tică-tacul ceasului se schimbă. "Toc, toc, toc," și lumea se schimba.
Partea a doua
Andrei apăru într-un parc cu copaci albi ca laptele. Era o altă vreme. Lângă el era un băiețel cu o sapă mică. Băiețelul purta haine ca din desene. "Eu sunt Luca," spuse el. "Tu cine ești?" "Sunt Andrei," răspunse micul. Cei doi se uitară la ceas. Rotița albastră făcu un sunet ca de flaut.
Un robot mic, cu ochi mari ca bomboanele, veni să îi salute. "Bună! Eu sunt Pip," spuse robotul. Pip avea o ușă mică la burtă. Andrei bătu ușor în ușa lui Pip. Din ușă ieși o floare care cânta. Andrei râse.
"Unde suntem?" întrebă Andrei. Luca arătă spre cer. "Suntem în Ieriul Calin," spuse el. "E o vreme când oamenii abia învață să zboare pe covoare." Andrei privi un covor mic care flutura ca o pătură. "Hai să-l încercăm," zise Pip. "Dar să ținem bine unul de altul."
Cei trei se urcară pe covor. Covorul zbură lin. Trecură peste case cu ferestre rotunde și peste o grădină de morcovi uriași. Morcovii făceau clinchet când vântul trecea. "E ca un ceas care are ferestre," spuse Luca. "Trecem prin momente."
La un moment dat, covorul se opri lângă o fântână cu oglinzi. În oglindă, Andrei văzu o versiune a lui cu plete mai lungi. "Ăsta sunt eu, dar mai mare," spuse Andrei. "Sau poate ești tu care te uiți înapoi," râse Luca. Era o mică dilemă, un paradox jucăuș. Nimeni nu se sperie. Toți zâmbiră. "Să nu schimbăm nimic mare," spuse Pip. "Doar salutăm."
Andrei bătu din palme. O pasăre galbenă le aduse o carte mică. În carte erau desene cu ceasuri și cu oameni care țin mâna. "Carte de reguli," spuse pasărea. Luca citi: "Când călătorești pe timp, fii blând. Ajută prietenii. Adu înapoi ce ai luat." Andrei ascultă. Îi plăcu cuvântul "blând."
Cei trei ajutară o fetiță care căzuse în iarbă. Îi ridicară pălăria și îi duseră o limonadă rece. Fetița zise: "Mulțumesc, prieteni!" Toată lumea se simțea caldă în inimă. Cooperarea era ca o pătură moale.
Partea a treia
Ceasul lui Andrei începu să ticăie altfel: tica-taca, tica-taca. Era semn că e timpul să plece. "Trebuie să mă întorc," spuse Andrei, puțin emoționat. Luca îl îmbrățișă. "Te mai vizitez," zise el. Pip dădu înapoi floarea cântătoare în ușa lui. Pasărea puse cartea de reguli la loc.
Ușa de sticlă reapăru. "La revedere!" spuseră toți. Andrei intră și ceasul făcu un sunet blând. Camera lui se arătă la loc, cu ursulețul pe pervaz. Soarele era tot banană galbenă. Totul era la fel, dar Andrei știa altceva.
Se uită la ceas. Rotița albastră încă se mișca. Andrei puse ceasul pe noptieră. Apoi alergă la geam și privi norii care păreau covoare. "Am făcut prieteni," spuse el. "Am ajutat. Am fost blând."
Mama intră calm. "Ce ai făcut?" întrebă ea, zâmbind. Andrei o îmbrățișă. "Am mers în trecut," murmură el. Mama îl mângâie pe păr. "Ce frumos. Vrei o poveste?" "Da," spuse Andrei, și zâmbi larg.
Ceasul ticăi încet. Andrei adormi fericit, cu rotița albastră lângă el. În vise, covorul îl purta iarăși, dar acum știa regulile. Știa să fie blând. Știa să ajute. Și știa că acasă e cel mai bun loc pentru a povesti aventuri.
