Într-un colț liniștit de atelier, pe o masă lucioasă, trăia un ceas deșteptător rotund, cu clopoței veseli. Îl chema Ticu. Avea două ace subțiri și un zâmbet desenat pe cadran. Ticu iubea să numere: „tic-tac, tic-tac”, ca o melodie.
Într-o seară, lângă el s-a aprins o cutiuță mică, argintie, cu un buton verde. Cutiuța licărea ca o stea. Pe ea scria, cu litere jucăușe: „ÎNAPOI” și „ÎNAINTE”.
Ticu a clipit cu acele.
„Oare ce faci tu?” a întrebat el.
„Sunt o cutie de timp,” a spus cutiuța, cu o voce subțire. „Te pot plimba prin ieri și prin mâine. Dar avem o regulă: nu schimbăm nimic important. Doar privim, învățăm și ne întoarcem.”
„Îmi place regula,” a zis Ticu. „Îmi place și aventura.”
A atins butonul verde. „Bip!” Cutiuța a scos un sunet blând, ca o bulă care pocnește în apă. În jurul lor s-au învârtit scântei albastre. „Vuuum!” Totul s-a făcut moale, ca o pernă.
Și… hop!
Ticu a ajuns în trecut. Foarte clar: în colțul cadranului lui a apărut un abțibild: „IERI”. Atelierul arăta aproape la fel, dar pe masă erau piese vechi: rotițe, arcuri și un clopoțel de cupru, puțin prăfuit.
Clopoțelul de cupru a chicotit.
„Bună! Eu sunt Cupi. Ce strălucești așa?”
„Eu sunt Ticu,” a spus ceasul. „Sunt… dintr-un timp mai departe.”
„Aha!” a zis Cupi. „Atunci spune-mi: eu voi cânta tare cândva?”
„Da,” a răspuns Ticu. „O să cânți și o să trezești dimineți.”
Ticu a vrut să fie ajutător. A văzut un șurub micuț pe marginea mesei. Era gata să cadă. „O să-l pun la loc!” s-a gândit el. Dar cutiuța de timp a luminat ușor.
„Regula,” a șoptit cutiuța. „Nu schimbăm.”
Ticu s-a oprit. A respirat încet, ca un ceas cumințel.
„Bine. Doar privesc.”
Atunci s-a întâmplat un paradox năstrușnic, dar nu înfricoșător. Șurubul micuț a sărit singur, ca și cum ar fi avut picioare, și a făcut: „țup-țup-țup!” A intrat într-o cutiuță de piese, exact la locul lui.
Cupi a râs.
„Uite! Timpul știe unde-i sunt lucrurile.”
Ticu a râs și el. „Tic-tac, ce glumă!”
Apoi cutiuța a făcut „Bip!” și abțibildul „IERI” a strălucit.
„Gata, plecăm mai departe,” a spus cutiuța. „Ține-te bine de clopoței.”
Hop!
Acum Ticu era în viitor. Abțibildul s-a schimbat: „MÂINE”. Atelierul era mai luminos. Pe masă erau baterii rotunde ca bomboanele și o lupă care se mișca singură. Lupa se numea Lu.
„Bun venit, Ticu!” a zis Lu. „Aici totul e ordonat. Vezi linia aceea? E linia de încărcare.”
Ticu a privit. Pe masă era și o cană mică de ulei, cu etichetă. Pe etichetă scria „Mulțumesc”. Ticu s-a mirat.
„De ce scrie ‘Mulțumesc'?” a întrebat.
Lu s-a legănat.
„Pentru că uleiul ajută rotițele să meargă lin. Și când ceva te ajută, spui ‘mulțumesc'. Așa înveți să vezi lucrurile bune.”
Ticu a dat din ace, încântat.
„Mulțumesc, uleiule!” a spus el, încet. „Mulțumesc, masă. Mulțumesc, timp.”
Atunci, paradoxul cel năstrușnic a apărut iar. Ticu a văzut pe raft un bilet mic: „Nu uita să spui mulțumesc ieri.” Ticu a clipit.
„Dar… ieri am fost deja!”
Cutiuța de timp a chicotit blând.
„Timpul face uneori noduri ca o fundiță. Nu te speria. Nodul se desface când înveți lecția.”
Ticu s-a gândit. „Lecția e să fiu recunoscător… chiar acum.”
Și, ca prin magie, biletul s-a schimbat singur: „Spune mulțumesc azi.” Apoi a zburat ușor, ca o frunză, și s-a așezat cuminte.
„Aha,” a zis Ticu. „Nu trebuie să alerg după ieri. Pot să fiu bun în prezent.”
„Exact,” a spus Lu. „Regulile sunt ca niște garduri drăguțe. Te țin pe drum.”
Cutiuța a luminat din nou.
„E timpul să ne întoarcem.”
„Bip!” Scânteile albastre au dansat, mai domol, ca niște licurici. Hop!
Ticu era iar în prezent. Abțibildul a dispărut. Atelierul era tăcut și cald. Ticu s-a uitat la clopoțeii lui, la rotițe, la fiecare șurub care stătea cuminte la loc.
„Mulțumesc,” a spus el, cu o voce mică și fericită. „Mulțumesc pentru acum.”
Cutiuța de timp a pâlpâit ca o stea bună.
„Bravo, Ticu. Ai călătorit, ai văzut, ai înțeles. Și nu ai stricat nimic.”
Ticu a făcut „tic-tac, tic-tac” mai încet, ca un cântec de leagăn. În atelier era liniște, iar timpul mergea frumos înainte, cu pași mici și siguri.
