Partea 1: Luminițe și o promisiune
În seara de Crăciun, fulgii mici dansau pe geam ca niște steluțe albe. În casă mirosea a cozonac și a portocală. Lângă bradul verde, două fetițe de aproape trei ani, Mara și Daria, stăteau pe covorul moale.
„Uite, bradul strălucește!”, a zis Mara, cu ochii mari.
„Și globul ăsta e roșu ca un măr!”, a râs Daria și a atins ușor o bilă lucioasă.
Luminile clip-clipeau: galben, verde, albastru. Parcă spuneau o poveste fără cuvinte. Mara a strâns în palme o fundiță aurie.
„Daria, vreau să fac o promisiune de bunătate”, a șoptit ea.
„Promisiune?”, a întrebat Daria. „Ca un… pupic?”
„Ca un gând bun”, a zis Mara. „Să fiu blândă. Să ajut. Să spun «mulțumesc».”
Daria s-a gândit o clipă, cu degetul la gură. Apoi a spus: „Și eu! Eu promit să dau jucării când cineva e trist.”
Din bucătărie s-a auzit vocea mamei: „Fetițelor, veniți să gustați o bucățică de cozonac!”
„Mulțumim!”, au răspuns amândouă, aproape în același timp. Și au râs, pentru că a ieșit ca o cântare: „Mul-țu-mim!”
Când s-au întors lângă brad, au văzut ceva mic lângă suport: o cutiuță albă, cu o stea argintie. Nu era acolo mai devreme.
„O surpriză!”, a zis Daria.
Mara a mângâiat cutiuța. „E pentru promisiunea noastră?”
Partea 2: Cutiuța cu bunătate
Au deschis încet capacul. Înăuntru era o clopoțică mică și un bilețel pliat. Mara a desfăcut bilețelul cu grijă.
Pe hârtie era scris simplu: „Sunați clopoțelul când faceți un lucru bun. Spuneți și: «Mulțumesc pentru ce am!»”
Daria a dat din cap serios, ca un om mare. „Putem suna acum?”
„Da!”, a zis Mara. Și a privit în jur, căutând un lucru bun.
Pe masă era un șervețel căzut. Mara l-a ridicat și l-a pus la loc. „Am ajutat!”
Daria a luat clopoțelul și a sunat: „Clin-clin!”
„Mulțumesc pentru că avem o casă caldă”, a spus Mara.
Apoi Daria a văzut că ursulețul ei stătea fără păturică. „Ursulețul e cam rece”, a zis ea. A luat o păturică mică și l-a învelit.
„Clin-clin!”, a sunat Mara, râzând.
„Mulțumesc pentru păturici moi”, a zis Daria.
În acea seară, au făcut multe lucruri mici: au dus o linguriță la chiuvetă, au strâns două creioane, au dat o îmbrățișare tatei. De fiecare dată, clopoțelul spunea „clin-clin”, iar fetițele spuneau „mulțumesc”.
„Parcă inima mea e o luminiță”, a spus Mara.
„Și a mea e un glob cald”, a spus Daria.
Partea 3: Crăciunul care rămâne în inimă
Mai târziu, mama a venit cu două căni mici de lapte cald.
„Ce clopoțel frumos!”, a zis ea. „De unde e?”
Mara i-a arătat bilețelul. „E pentru promisiunea noastră de bunătate.”
Mama le-a mângâiat părul. „Ce promisiune luminoasă.”
Tata a aprins o lumânare mică, iar flacăra a tremurat blând. „Vă mulțumesc că sunteți așa de atente”, a spus el.
„Și noi mulțumim!”, au zis fetițele, iar cuvintele au căzut moi în cameră, ca fulgii de afară.
Înainte de somn, Mara a pus clopoțelul în cutiuță și a închis capacul. Daria a lipit steaua argintie cu palma.
„Mâine sunăm iar?”, a întrebat Daria.
„Da. Și poimâine. Și când e vară”, a zis Mara. „Bunătatea nu pleacă.”
S-au băgat în pat, cu bradul licărind în sufragerie, ca un cer verde cu stele. În liniștea caldă, au șoptit împreună:
„Mulțumim pentru Crăciun. Mulțumim pentru noi.”
Și au adormit zâmbind, cu promisiunea de bunătate strălucind încet, ca o lumină mică, dar tare, în inimile lor.
