Capitolul 1: Pregătiri misterioase
Ana avea aproape șase ani. Era mereu optimistă și avea un zâmbet care părea o lumină mică de lanternă. În ziua de dinaintea lui Halloween, Ana a spus tare și clar: „Vreau să pun un coș la intrare. Acolo să fie bunătățile pentru prieteni și pentru oaspeți.” Toți patru au aplaudat cu glasuri mici.
Prietenii ei erau Matei, Andrei și Ilinca. Matei avea aproape șase ani și o pălărie cu urechi de pisică. Andrei era curios și-i plăcea să deseneze hărți. Ilinca avea cinci ani și mereu aducea panglici colorate. Fiecare avea un costum pregătit: o pisică, un mic vrăjitor, un dovleac cu ochi veseli și un fantomaș cu o pungă de stele lipite.
Copiii s-au adunat în casa Marei, bunica lui Ana, pentru a-și face coșul. Era o casă mirosind a scorțișoară și mere. Pe masă erau hârtie colorată, lipici, sclipici, o lingură de lemn, câteva frunze galbene și o felie de pâine pentru o muscă curioasă (glumă spusă de Matei). Ana i-a explicat prietenilor de ce vrea coșul la intrare. „Așa nimeni nu va rata dulciurile și toți vor ști că aici e loc primitor”, a zis ea.
Ilinca a scos o bandă portocalie și a legat-o la coș. Andrei a desenat un semn cu o pisică zâmbitoare. Matei a lipit o etichetă pe care a scris mare: „Pentru prieteni și pentru curioși.” Fiecare a pus o idee în coș. Toți au râs când coșul a început să arate ca o mică scenă de teatru. Era creativ, vesel și puțin misterios.
Când s-a făcut seară, bunica Mara a pregătit ceai cald. „Peste tot poți să pui o lumină mică”, le-a spus ea. „Noaptea e mai puțin înfricoșătoare când e luminată cu inimă.” Copiii au înțeles. Ana s-a aplecat peste coș și a pus ultima decorațiune: o inimioară din hârtie, desenată de Ilinca.
„Mâine vom duce coșul la intrare”, a spus Ana. Și toți au dormit cu gândul la aventură.
Capitolul 2: Urme în frunziș
Seara de Halloween a venit cu un aer răcoros. Vântul cânta ca o fluierărie blândă. Copiii și-au pus costumele. Ana purta o pelerină roșie, Matei urechile de pisică, Andrei o pălăriuță de vrăjitor și Ilinca avea un colier de frunze strălucitoare. Coșul era acoperit cu o pătură ca să nu-l vadă toți.
„Trebuie să-l punem la intrare până la ora opt”, a spus Ana cu hotărâre. „Dacă nu, dulciurile vor rătăci drumul!” Matei a râs: „Dulciurile nu au GPS, dar noi avem hartă.” Andrei a scos harta pe care o desenase. Harta avea drumul pe care trebuiau să-l urmeze: de la casa Marei, prin grădină, peste poduț și până la ușa cea mare, cu o inimioară desenată în față.
Au mers pe cărările pline de frunze. Frunzele foșneau ca niște așternuturi galbene. Deodată, în tufărie, au auzit un fâșâit. S-au oprit în loc. Își țineau respirația. Un mic ghepard de carton (o decorațiune uitată) a căzut dintr-un copac cu un mic „plonț” comic. Toți au râs și au aclamat curajul cartonului.
Mai departe, au găsit urme mici în noroi. Cineva mic și rotund trecuse pe acolo. „Sunt urme de fantomioară!”, a șoptit Ilinca. Urmele erau de fapt lăsate de o pisică adevărată care se ascundea sub o tufă. Pisica a privit la ei cu ochii mari și verzi și părea o doză de mister.
Pe podul mic au văzut o lumină verde care pâlpâia. Copiii s-au apropiat încet. Era o lampă cu baterii pusă într-un borcan, atârnată de o creangă ca o mică lanternă pentru spiriduși. Cineva le lăsase semne ca să nu se teamă. „E ca o hartă secretă”, a spus Andrei și a bătut din palme.
Când au ajuns aproape de ușa cea mare, s-au speriat puțin: coșul lipsea! Bătea vântul și părea că o mică voce hohotește de undeva. „Cine ar fi putut lua coșul?” a întrebat Ana. Era o enigmă mică ca o bomboană.
Au început să caute urme de coș. Au găsit o frânghie mică, o panglică legată și câteva migdale căzute. Păreau urme de cineva care voia să facă o surpriză. Matei a spus cu seriozitate: „Aici a fost un mic coșnic.” Ilinca a râs: „Nu există coșnici, doar spiriduși cu gusturi bune.”
Urmele i-au dus la marginea grădinii, unde o crenguță mică tremura ca un deget tremurat. Pe crenguță atârna coșul! Cineva îl agățase acolo ca pe o legumă zburătoare. De fapt, acolo era un cuib de vrabii care făcuse o mică festă. Păsările găsiseră hârtie colorată și au crezut că e povețică pentru cuib.
„Trebuie să vorbim cu vrabiile”, a zis Ana cu un zâmbet. Ea le-a vorbit cu glas blând. Le-a spus vrabiilor că au nevoie de coș pentru oamenii care vin în vizită. Vrabiile au clipit și au adus un fir de iarbă. Era un semn că voiau să ajute. Atunci, Matei a căutat o scară mică, Andrei a pus-o cu grijă, iar Ilinca a prins coșul de jos cu o frânghie. Au coborât coșul cu blândețe, de parcă ar fi coborât o comoară pentru un bal al prieteniei.
Cei patru copii au râs și au aplaudat micul lor plan creativ. „A fost nevoie de o discuție cu păsările”, a glumit Ana. „Și de puțină magie de pâine”, a adăugat Ilinca, oferindu-le o firimitură vrabiilor fericite. Păsările au plecat cu sunete de mulțumire.
Capitolul 3: La intrare, lumină și pelerine pliate
Acum coșul era din nou în mâinile lor. Au dus-l pe aleea pietruită. Pernele de frunze foșneau sub pași. Lampa de sticlă a lui Andrei a luminat drumul cu o lumină caldă. La ușa cea mare îi aștepta o doamnă cu o pălărie roșie – era doamna Lora, vecina blândă care adora ghicitori. „Ce minunăție de coș!” a exclamat ea. „Dar cum îl veți lăsa la intrare fără să-l uite cineva?”
Ana a zâmbit. „Vom lăsa un semn mic și o lumină. Și o rugăminte: luați doar ce vă trebuie și lăsați zâmbete.” Doamna Lora a pus o cutiuță cu lumânări mici pe prag. „Luminile fac noaptea prietenoasă”, a zis ea.
Copiii au aranjat coșul lângă ușă. Andrei a agățat semnul cu pisica zâmbitoare. Ilinca a pus panglicile care strângeau ușa într-un mic buchet. Matei a îmbrăcat coșul cu o păturică. Ana a aprins o lanternă mică și a pus-o în coș ca pe o inimă caldă. Totul arăta jucăuș și primitor.
Pe când terminau, s-au auzit pași mici pe scări. Era bunica Mara, care venise cu o tavă de biscuiți aburiți. „Ați făcut o treabă minunată”, le-a spus ea. „Creativitatea voastră face inima casei să bată mai tare.” Copiii au mâncat câte un biscuite cald. Gustul era de mere și de bucurie.
În timp ce soarele cobora, trecătorii în costume se opreau la coș. Un băiețel cu o pălărie mare și-a luat o bomboană și a lăsat o frunză pictată. O fetiță cu aripi de fluture a dat un zâmbet și a spus: „Mulțumesc pentru lumina asta.” O familie cu o lanternă în formă de lună a pus o notiță: „Casa aceasta mângâie toamna.” Copiii au observat cum coșul devenea un loc de schimb între oameni.
Pe drum spre casă, au făcut o oprire mică la un parc. Au ținut o mică festivitate. Au dansat în cercuri, au făcut pași de pisică, au aruncat frunze ca pe fulgi. Râsul lor era ca un clopoțel mic. Se simțeau curajoși, creativi și bine împreună.
Când s-au întors la casa Marei, își scoteau pelerinele. Pelerina Anei strălucea puțin de la sclipici, pelerina lui Matei avea urechi mici care tremurau, pelerina Andrei avea stele pictate pe margine, iar cea a Ilincăi era plină de frunze colorate. Le-au așezat pe scaun, s-au uitat unii la alții și au spus în cor: „A fost o seară bună!”
Bunica Mara le-a pregătit ceai cald și le-a spus o povestioară scurtă despre o pelerină care salva somnul copiilor. „Pelerina se întoarce mereu acasă, atunci când vrea cineva să viseze plăcut”, a zis ea. Copiii au ascultat cu ochii mari.
Înainte de culcare, Ana a luat pelerina ei și a întins-o încet pe pat. Matei a împachetat pelerina ca pe o surpriză, Andrei a făcut un pli mic la margine ca la harta lui, iar Ilinca a așezat o fundă la mijloc. Le-au făcut semi-cercuri de protecție, ca niște mici uși pentru vise. Când au terminat, pelerinele arătau ca niște păturici molatece.
„Am învățat ceva important”, a spus Ana cu glas blând. „Când folosești imaginația și lucrezi cu prietenii, poți face lumea mai luminoasă.” Matei a adăugat: „Și poți vorbi cu vrabii dacă le dai o firimitură.” Toți au râs.
Camera era acum caldă. Luminile erau mici, ca niște stele ascunse. Bunica a stins cu blândețe lanternă și a privit la pelerinele aranjate pe scaun. „Pelerinele trebuie puse la locul lor pentru ca dimineața să fie ordonate”, a murmurât ea.
Copiii s-au strecurat în paturi, cu zâmbete mici pe buze. Afară, noaptea de Halloween era plină de luminițe, dar nu era înspăimântătoare. Era prietenoasă și jucăușă. Coșul de la intrare rămăsese acolo, primitor, plin de dulciuri și de note de recunoștință.
Și când au intrat în casă, pelerinele au fost pliate cu grijă.
