Partea I: Întâlnirea cu lumina ciudată
Era o seară de Halloween. Frunzele foșneau sub pașii micilor aventurieri. Ana avea o pelerină roșie, Luca o pelerină albastră, iar Mara o pelerină cu steluțe. Toți aveau aproape șase ani. Râdeau și se speriau puțin, din joacă.
„Uite!” șopti Ana. Sub stejarul bătrân, ceva strălucea. Era un cerc de lumină. Verde ca o măr verde și blând ca o lumânare. Se vedeau scântei mici care păreau să râdă.
„E un portal?” întrebă Luca cu ochii mari. Vântul mirosi a dovleac copt. Un miros dulce. Un foșnet de hârtie. Voci mici, ca de clopoței, se auzeau din lumină.
„Trebuie să-l închidem,” zise Mara hotărâtă. „Parcă prinde lucruri înăuntru.” Din cercul luminos ieșea un bănuț mic. S-a rostogolit lin, apoi a dispărut. Ana își strânse pelerina la gât. „Dar cum?”
Copiii se ținură de mâini. Drumul lor era cald, dar și puțin frisonant. Era Halloween, adică puțin spaimă și multă magie prietenoasă.
Partea a II-a: Planul și hohotele de fantome
„Avem pelerine,” zise Luca. „Poate că pelerina oprește lumina.” Ana râse. „Sau dacă o aruncăm peste, o domolim.”
Încercară. Ana aruncă pelerina roșie. Pelerina zbură ca o pasăre mică. Dar lumina făcu un susu-n-sus și pelerina plutea în aer, fără să o atingă. Pelerinele rămăseseră la jumătate de drum.
Deodată, din portal ies niște fantomej din hârtie. Sunt mici și buclate. Una musca din pelerina Albei. „Hihii!” chicoti o fantomă, apoi se ascunse cu pelerina la ea.
Luca încercă să o prindă. „Dă-mi pelerina!” strigă el. Fantoma răspunse cu un „Buu!” care semăna cu un stranut. Dar în loc de praf, din gură îi căzură bomboane colorate. Copiii chicotiră. Fantoma era mai jucăușă decât rea.
Mara scotea o lanternă. Lumina ei desena umbre de dovleci pe pământ. „Să cântăm o melodie de somn,” propuse ea. „Și poate se odihnesc fantomele.” Ana și Luca îl imitară pe Mara: „La-la-la, somn la stea...” Glasul lor era mic și cald. Fantomele se opriră și ascultară. Una se cuibări pe pelerina roșie și oftă ca o pisică.
Micile spiridușe de lumină se liniștiră. Însă portalul încă pulsa. O mână de ceață fu scoasă și formă o față. Nu era urâtă. Avea ochi mari și un nas pufos. Vorbi încet: „Căutăm curcubeele rătăcite. Am venit să luăm puțin.”
„Nu vrem să luați lucruri din sat,” zise Ana cu ochi blânzi. „Hai să le dăm înapoi.” Copiii se uitară la coșul lor cu bomboane. Împărțiră cu generozitate. Fantomelele mâncară câte o bomboană și pufniră fericite.
Dar portalul tot nu se închidea. Ceva lipsea. Mara atinse cercul și simți o vibrație ca o poveste neterminată. „Îi trebuie o poveste ca să adoarmă,” murmură ea. „O poveste de prieteni.”
Partea a III-a: Povestea care închide ușa
Copiii se așezară în cerc. „Era odată...” începu Luca cu voce joasă. Ana adăugă: „…un pom bătrân care păzea nopțile.” Mara povesti despre pelerine care protejau prietenii. Fiecare adăugă un petic de curaj, un hohot de râs, o speranță mică. Povestea lor era caldă ca o pătură.
Când rosti Ana ultimul cuvânt, portalul făcu un mic „plop” și scântei se transformară în fluturi luminoși. Fluturii se așezară pe pelerine. Fantomele zâmbiră. Portalul coborî ca o perdea moale.
„Acum!” strigă Luca. Toți trei apăsară pelerinele pe cerc. Pielea lor tremură de emoție. Pelerina roșie atinse pământul. Pelerina albastră făcu un mic cerc. Pelerina cu steluțe se așeză în mijloc. Lumina se strecură printre ele, apoi dispăru. Ușa portalului se închise.
Un foșnet fericit umplu aerul. Fantomele micuțe scoaseră un sunet care părea o aplauză. „Mulțumim,” spuse fața de ceață. „Ne-ați învățat o poveste bună.” Copiii se simțiră în siguranță. Un vânt cald îi mângâie.
Apoi a venit o surpriză hazlie. Una dintre fantome înapoiă pelerina Albei, dar pe cap era un dovleac miniatural ca pălărie. Toți râseră. „Nu ai observat?” chicoti fantoma. „Dovleacul te face mai curajoasă!”
Partea IV: Cape pliate și acasă
Era timpul să plece. Cărările erau acoperite cu lumini de hârtie. Casa Anei se zărea la capăt. „Să le pliem frumos,” spuse Mara. Pelerinele erau puțin despletite și miroseau a dulce. Copiii stătură jos. Pliară pelerinele ca pe o poveste de noapte: una peste alta, marginile la fel, cu grijă.
„Așa rămân curate,” zise Ana. „Și când avem nevoie, le scoatem.” Luca puse pelerina albastră în rucsac. Mara puse steluța sus. Pelerinele arătau ordonate și mândre. Capetele lor erau ca niște pene line.
Se îmbrățișară scurt. „Mulțumesc,” spuseră în cor. Își promiseră să se întoarcă împreună la următoarea aventură. În drum spre casă, frunzele foșneau ca o poveste bună.
Noaptea se așternu blândă. Luminile casei pâlpâiară. În rucsacul lui Luca, pelerina albastră strălucea abia. În fața casei, portofelul cu bomboane zâmbi. Fantomele jucăușe se rostogoliră înapoi în povești, iar copiii adormi cu inimile calde.
Și pelerinele? Rămase pliate, așteptând. Pline de prietenie. Pline de curaj. Pline de povești.
