Capul de dovleac care voia să mulțumească
Micu dovleac stătea pe treapta casei. Era o seară de Halloween. Aerul era rece. Frunzele foșneau ca niște pași mici. Cerul era curat. Luna făcea o felie argintie pe strada liniștită. Micu avea o față tăiată cu grijă. Ochii lui erau găuri luminoase. Zâmbetul îi scântea ca o lampă mică.
În jur erau decorațiuni blânde. O pătură de dovlecei mici, niște frunze aurii și o coroniță făcută din păianjeni prietenoși. Sunetele erau moi. Un cor de greieri cânta de departe. Mirosul de mere coapte plutea în aer. Micu tremura un pic de emoție. Își pusese o dorință. Voia să le spună tuturor „mulțumesc”. Mulțumesc pentru că îl făcuseră frumos, pentru că îl aprindeau, pentru că îl țineau în siguranță în noaptea aceasta.
Micu porni ușor. Se legăna ca o ambarcațiune mică. Drumul era pietros. O lumină îi tremura în interior. Pe treaptă, o lavetă curată îl șterse cu grijă. Un șoricel cu ochi curioși îl lustruise cu blândețe. Micu simți mirosul de lână caldă. Peste tot erau atingeri prietenoase. Asta îl făcea să dorească și mai mult să le mulțumească.
Prieteni în noapte
Mai departe, o pânză de păianjen strălucea. Nu era deloc înfricoșătoare. Era ca o pernă de mătase. Păianjenul, cu cinci picioare, ținea ghirlande. Țesase lumini mici din rouă. Micu îl admiră. Vroia să-i spună mulțumesc. Dar vântul suflă. Ghirlandele se încurcară. Păianjenul a tresărit. Micu își încordă zâmbetul. Își lăsă lumina să danseze. Ghirlandele se descurcară ca prin magie. Păianjenul chicoti, ca o coardă sub ploaie. Micu simți cum inima-i de coajă se încălzește.
Mai încolo, o lumânare mică tremura într-un borcan. Era prizoniera vântului. Flacăra scâncea ca o limbă de portocaliu. Dintr-o dată, o rafală puternică aproape o stinse. Micu se înclină. Își contopi lumina cu cea a lumânării. Căldura lor se țină una pe alta. Flacăra se-nălță și râse ca un clopoțel mic. Bucuria aceasta fu un mic triunghi de foc și lumină. Lumânarea aruncă spre Micu un strop mic de ceară. Căzu pe zâmbetul lui ca o stea. Micu se gâdilă. Apoi îl încercă o idee: mai întâi trebuie să-i ajute pe alții ca să-și poată spune mulțumirea.
Pe un gard, o frunză rămăsese prinsă. Se chinuia să zboare. Micu folosi umbra lui pentru a face o casă mică. Frunza se cuibări. Apoi o bufniță, cu ochi mari, aduse un vânt blând. Frunza zbură liberă. Micu oftă fericit. Toți îl priveau cu respect. Respectul îi era la fel de dulce ca mirosul de scorțișoară.
Nu lipsiră momente comice. O pisică neagră, curioasă, dădu o rotire și se împiedică de o dovlecească floricică. Toți râseră ușor. Nimeni nu se supără. Râsul făcea totul mai cald.
Sărbătoarea mulțumirii
La miezul serii, luminițe se aliniau. O mică adunare se formă sub lună. Dovleci de toate mărimile, borcane cu lumânări, păianjeni cu ghirlande, șoricei cu pachețele dulci și câțiva spiriduși de abur care făceau baloane luminoase. Atmosfera era un pic înfricoșătoare, dar prietenoasă. Fiecare avea ceva de oferit și ceva de primit.
Micu stătea în centru. Inima lui de coajă bătea- bătea. Vocea îi zvâcni ca o scoică. Apoi rosti un cuvânt mic. Mult prea mic pentru vânt. Dar toți au auzit. „Mulțumesc.” Cuvântul plutea cald. Strălucea. Lumânările îi reflectară zâmbetul. Păianjenul își plecă capul mătăsos. Șoricelul lăsă o farfurie cu mere. Bufnița făcu un salut lent. Pisica clătină capul cu mândrie amuzată. Spiridușii suflară confetti de lumină.
Fiecare primise o bucată din ajutorul lui Micu. El dădu la rândul lui. A dăruit căldura, casa umbrelor și un zâmbet aprins. Atmosfera deveni o horă de lămpi. Se auzeau pâlpâiri, chicoteli și pași de frunze. Niciun gest nu răni pe nimeni. Toți se tratau cu grijă. Respectul plutea ca o pătură moale.
Sărbătoarea creștea. O muzică lină porni de undeva. Era un cântec fără cuvinte, doar sunete de lemn și foșnet. Micu dansa pe treaptă. Își plecă zâmbetul către prietenii săi. Simți că mulțumirea era mai mult decât un cuvânt. Era o lumină care lega inimi.
Când noaptea se domoli, fiecare plecă acasă. Micu rămase pe treaptă. Simți o liniște bună. O stea căzu timid. El oftează mulțumit. Învățase ceva simplu. Cuvântul „mulțumesc” îmbrățișează. Respectul ține prietenii aproape. Și dacă vrei să mulțumești, uneori ajunge un zâmbet, o lumină aprinsă și o mână care ajută.
Noaptea fu blândă. Micu își văzu reflecția în balta din drum. Fața lui lumina încă. Șopti iar o dată, pentru el și pentru toți ceilalți. „Mulțumesc.” Vântul îl ascultă și-i aduse un parfum de plăcintă. Apoi toată lumea adormi cu inima caldă, pregătită pentru noi nopți de lumină și bunătate.
