Început: Trei costume și o foarfecă foarte serioasă
În seara de Halloween, frunzele din parc erau ca niște mici flăcări: roșii, galbene și portocalii. Vlad, Matei și Radu aveau toți câte 6 ani și mergeau împreună, ținând în mâini pungi pentru dulciuri.
Vlad era cel mai riguros dintre ei. Purta o pelerină neagră de magician și o pălărie care îi stătea drept, ca la paradă. În rucsac avea o foarfecă cu vârf rotunjit, lipici și un carnet cu copertă albastră.
„În seara asta am un plan,” spuse Vlad, foarte serios. „Trebuie să decupez frunze de toamnă pentru carnet. Frunze perfecte.”
Matei era un schelet vesel, cu o pălărie strâmbă. Râdea și făcea „clănț-clănț” cu dinții de plastic. „Frunze perfecte? Și dacă frunza are… o ureche amuzantă?”
Radu era un dovleac mic, cu o mască portocalie și ochi decupați. „Eu zic să găsim cele mai frumoase frunze și gata.”
Au mers spre aleea cu castani. Lampioanele de hârtie atârnau la garduri, iar vântul șoptea: fâș-fâș.
Deodată, lângă banca cea veche, au văzut o urmă: o linie de frunze aranjate ca niște săgeți, toate îndreptate spre tufele întunecate.
Matei înghiți în sec. „Oooo… săgeți din frunze. Asta e… cam misterios.”
Vlad ridică foarfeca, ca pe o baghetă magică. „Misterios, dar bine! Poate ne duc la frunze perfecte.”
Radu făcu o glumă ca să fie mai ușor: „Dacă ne duce la un monstru, îi cerem bomboane, nu?”
Au râs puțin și au urmat săgețile.
Mijloc: Cutia care șoptește și frunza dispărută
Săgețile i-au dus la un copac mare, cu trunchiul noduros. La rădăcina lui era o cutie mică de lemn, cu un capac crăpat. Pe capac era lipită o etichetă: „Pentru curajoși.”
„Eu sunt curajos!” spuse Matei, dar vocea lui era cam subțire.
Vlad își drese glasul. „Regulă: deschidem încet.”
Radu se apropie și ridică capacul cu două degete. Cutia scârțâi: scârț-scrâț. Înăuntru era… o frunză aurie, lucioasă, ca și cum ar fi fost pictată cu lumină.
„Uau!” șopti Radu. „E ca o frunză de stea!”
Vlad o ridică atent. „Asta ar fi perfectă pentru carnet.”
În clipa aceea, vântul suflă mai tare și frunza aurie zbură din mâna lui Vlad. Flutură prin aer ca o pasăre mică și se ascunse după un tufiș.
„Aoleu!” Vlad rămase cu mâna în aer. „Am pierdut-o! Eu… eu trebuia s-o păstrez!”
Matei se uită în tufiș. Era întuneric acolo și foșnea ciudat. „Poate e o pisică fantomă.”
Radu ridică o crenguță. „Sau doar o pisică obișnuită, dar cu chef de Halloween.”
Atunci au auzit un „miau” moale și apoi un „hapciu!”
Din tufiș ieși o pisicuță mică, neagră, cu o fundiță mov. Avea o frunză lipită pe coadă: frunza aurie!
„Aha!” spuse Matei. „Pisica nu e fantomă. E… alergică la frunze.”
Pisicuța se uita speriată la ei și făcea pași mici înapoi.
Vlad îngenunche. „Nu vrem să te speriem. Eu sunt Vlad. Am nevoie de frunza aia pentru proiectul meu.”
Pisicuța mai făcu un pas înapoi și încă unul. În spatele ei era o plasă de sârmă, iar ea nu mai avea unde să fugă.
Radu șopti: „E prinsă.”
Matei își scoase pelerina de schelet (care, de fapt, era o eșarfă cu oase desenate) și o întinse ca pe o păturică. „Vino, pisicuțo. Nu te luăm la sperieturi. Doar te ajutăm.”
Pisicuța își lipi urechile de cap. Vlad își aminti ceva: în buzunar avea o bomboană cu miere. O ținu în palmă.
„Uite, o bomboană,” spuse el încet.
Pisicuța adulmecă. Apoi, cu un salt mic, se apropie și luă bomboana cu grijă, fără să muște degetele.
„Vezi?” zâmbi Radu. „E curajoasă.”
În timp ce pisicuța ronțăia, Matei desprinse frunza aurie de pe coadă. Dar frunza se îndoise puțin.
Vlad se întristă. „Nu mai e perfectă…”
Matei îl atinse pe umăr. „Perfect nu înseamnă fără îndoitură. Înseamnă frumos și cu o poveste.”
Radu dădu din cap. „Și povestea e că am ajutat o pisică.”
Pisicuța torcea: prrr-prrr. Apoi, surpriză! Își băgă lăbuța în cutia de lemn (care rămăsese deschisă) și scoase de acolo încă două frunze, una roșie și una galbenă, foarte netede. Le împinse spre băieți, ca și cum ar fi spus: „Și pentru voi!”
„Mini-recompensă!” râse Matei. „Pisica e ca un poștaș de toamnă.”
Final: Frunzele decupate și steaua din carnet
Au mers acasă la Vlad, unde lumina era caldă și mirosea a ceai cu mere. Mama lui Vlad le-a pus pe masă o farfurie cu biscuiți în formă de lilieci. „Sunt lilieci drăguți,” a spus ea. „Nu mușcă.”
Vlad și-a așezat carnetul albastru pe masă. A tras o linie cu creionul și a zis: „Acum decupez. Cu grijă.”
Matei și Radu au stat lângă el, ca o echipă de pază. Pisicuța neagră stătea pe scaun și se uita atent, de parcă ar fi fost profesor.
„Foarfecele la unghi drept,” mormăi Vlad, concentrat.
„Domnul Magician, să nu tai masa,” chicoti Matei.
Vlad a decupat frunza aurie, apoi frunza roșie și frunza galbenă. Nu ieșiseră toate identice, dar arătau minunat. A lipit frunzele în carnet: una lângă alta, ca un mic foc de toamnă.
Sub ele a scris cu litere mari: „Am fost curajoși și am ajutat.”
Radu a zis încet: „Mai lipsește ceva.”
Matei a scotocit prin buzunar și a găsit un abțibild mic, strălucitor: o stea aurie. „O aveam pentru când fac ceva bun,” spuse el. „Dar azi am făcut toți ceva bun.”
Vlad a ținut steaua în palmă. Pentru o clipă, a fost iar foarte serios. Apoi a zâmbit larg. „Atunci o lipim în carnet. Ca să nu uităm.”
A lipit steaua în colțul paginii. Steaua sclipi în lumina veiozei, ca un „bravo” mic și cald.
Pisicuța a tors și mai tare. Matei a făcut „clănț-clănț” cu dinții de plastic, dar de data asta ca o glumă blândă. Radu și-a scos masca de dovleac și a zis: „Halloween-ul a fost misterios… dar și prietenos.”
Vlad a închis carnetul cu grijă. „Și frunzele mele sunt perfecte,” spuse el. „Pentru că sunt ale noastre.”
Afară, vântul mai foșnea, dar în casă era liniște și căldură. Iar în carnetul albastru, o stea lipită păstra secretul: când ești solidar, chiar și frunzele îți zâmbesc.
