Capitolul 1: Scrisoarea misterioasă și piciorul în lighean
Într-o seară leneșă de joi, când vântul adia printre frunzele nucului bătrân din curtea casei și motanul Dodo moțăia printre cărțile de pe birou, Melania, o fetiță de 11 ani cu o imaginație cât trei biblioteci, se lupta să termine tema la matematică. Din când în când, mai desena mustăți pe chipul profei de mate decupată din orar și se întreba dacă suma unghiurilor unui triunghi chiar contează pentru cineva la vârsta ei.
Deodată, ceva zornăi la ușă. Melania tresări, creionul îi alunecă din mână și căzu direct în ligheanul cu apă în care mama pusese la înmuiat șosetele. „Gata cu matematica pe ziua de azi”, își spuse ea zâmbind ștrengărește. Sări din scaun, aproape se împiedică de Dodo, care sforăia și visa probabil de pisici zburătoare, și deschise ușa.
Pe preșul de la intrare zăcea o scrisoare groasă, sigilată cu ceară roșie. Cine mai folosește ceară în zilele noastre? Melania luă plicul, îl întoarse pe toate părțile, îl mirosi (mirosea a prăjituri!), apoi se așeză pe podea, ruptă de curiozitate. Rupse sigiliul cu degetul mic și trase afară o hârtie decorată cu desene care dansau, ca și cum erau vii.
Pe hârtie scria, doar atât:
Bună, Melania!
Te invităm la Marea Competiție a Gâgâlicilor de la Miezul Nopții!
Se ține la adresa: Strada Păpădiei nr. 7, camera din spate, ora 23:59.
Adaugă și o lingură de lemn în buzunar, ca să te recunoaștem!
Semnat:
Comitetul Vesel al Gâgâlicilor
Melania izbucni în râs: „Gâgâlicii? Competiție la miezul nopții? O fi vreo farsă...” Motanul Dodo mormăi în somn și dădu semn că participă și el. Fetița, cu ochii scăpărând de curiozitate, decisese deja: trebuie să meargă!
Capitolul 2: Pregătiri de miezul nopții și pălăria cu puf
Ora se târâia lent, ca un melc cu bagaj greu. Melania nu avea răbdare. Își pregăti ținuta: pantaloni cu buline, tricou cu dinozaur dansator, șosete desperecheate (una cu morcovi, una cu fulgi de porumb) și, desigur, o lingură de lemn pe care scrise cu carioca: „Lingură cu noroc”.
Mare idee să folosească o pălărie! Într-o izbucnire de inspirație, luă vechea pălărie de soare a mamei, îi lipi puf de păpădie, un ochi de jucărie și un clopoțel. Privindu-se în oglindă, izbucni în râs—ar fi întors capul oricărui gâgâlic, fie el cât de vesel.
Se strecura pe furiș din casă, nu înainte de a-i spune lui Dodo: „Tu să păzești șosetele, prietene!” Dodo sforăi aprobator.
Pe drum, Melania aproape căscă ochii în patru la fiecare tufă—și părea că toate se mișcă! Ba un arici, ba o pisică, ba o crenguță. Strada Păpădiei era ascunsă după câteva curbe și un gard plin de flori portocalii. Când ajunse la nr. 7, adică un fel de căsuță pitică, cu acoperiș țuguiat și geamuri rotunde, ce părea decupată dintr-o poveste cu pitici, inima îi bătea tare-tare.
Păși pe vârful degetelor, ușa scârțâi ca un acordeon ars pe soare și, înăuntru, întunericul era spart doar de licurici agățați de tavan. În camera din spate, niște siluete purtau pălării guguloaie și—culmea!—toți aveau câte o lingură de lemn.
Capitolul 3: Intrarea triumfală și Gâgâlicii veseli
Odată ce păși în cameră, Melania fu întâmpinată de un băiat cu ochelari enormi, care i se prezentă cu un salut ciudat, învârtind lingura deasupra capului:
— Salutare, colega Gâgâlică! Eu sunt Tică. Ai adus lingura? Văd că ai și pălăria regulamentară... cam ciufulită, dar ne descurcăm!
Altă fetiță, cu cozile împletite în zigzag și cu o rochie pe care erau lipiți fulgi colorați (probabil de la perna bunicii), chicoti:
— Eu sunt Lia. Lingura ta are și nume? A mea se numește Dumitrița!
Melania își ridică lingura:
— Se numește Lingură cu Noroc! Și sper să nu se supere dacă o folosesc și la micul dejun, după competiție...
Copiii râseră cu toții. Un băiețel cu fața rotundă și obraji ca două mere i se adresă:
— Eu sunt Cipri. Ai venit să concurezi la marea probă de Gâgâlici? Ești sigură că nu ți-e somn la ora asta?
Melania făcu ochii mari:
— Nici vorbă! Dormitul e pentru plictisiți!
— Atunci, hai să înceapă distracția! anunță Tică, ridicându-și lingura în aer.
Capitolul 4: Prima probă – Cursa Oalelor Zburătoare
Toți copiii se aliniau, fiecare cu câte o cratiță pe cap și o lingură de lemn în mână. Lia îi dădu Melaniei una dintre cratițele de rezervă—plină de abțibilduri cu motani și gogoși.
Tică explică, foarte serios:
— Regula e simplă: cine ajunge primul dintr-un capăt al camerei în celălalt fără să-și piardă cratița de pe cap și fără să scape lingura câștigă! Obstacolul—nu-i atingeți pe motanii de pluș de pe jos, că explodează... de râs!
Melania încercă să nu râdă, dar cum să te abții când vezi zece copii cu cratițe pe cap, pălării gogonate și pășind printre motani de pluș?
Startul fu dat cu un gong (o tigaie pocnită cu un polonic). Cursa începu! Melania se străduia să-și țină echilibrul, dar pălăria cu puf o gâdila la ureche, iar motanul de pluș de pe jos bombănea: „Sssst, nu mă călca!”
Tică, care încerca să se strecoare printre obstacole, se împiedică de o coadă de șiret și cratița îi alunecă pe ochi, făcându-l să semene cu un extraterestru nepriceput. Lia scăpă lingura, dar o apucă la loc din zbor, urlând cât o țineau plămânii: „Salvarea lingurii!”
Melania trecu de ultimul motan de pluș, dar, când să ajungă la capăt, cratița i se roti și-i căzu fix pe Lingura cu Noroc. Se auzi un clinchet vesel, și, ce să vezi, ambii „supra-viețuiesc”. A izbucnit în hohote de râs, cu toții aplaudând.
— Câștigătoare la categoria „cel mai amuzant final”, anunță Tică.
Capitolul 5: Pauză de gogoși și planuri trăsnite
Obosiți și cu obrajii încinși de râs, copiii se așezară în cerc. Dintr-o cutie apăruseră din senin gogoși aburinde, cu gem de căpșuni și glazură colorată (niciun adult nu văzuse vreodată cutia aceea misterioasă).
— Asta-i cel mai bun lucru la Competiția Gâgâlicilor, mormăi Cipri cu gura plină, nimeni nu știe de unde apar dulciurile, dar totdeauna sunt proaspete!
Melania, cu limba vopsită verde de la glazură, se întrebă cu voce tare:
— Cine a inventat Competiția Gâgâlicilor? Și de ce la miezul nopții?
Lia făcu ochii mari, conspirativ:
— Se spune că există o legendă: la miezul nopții, cei care nu dorm și se distrează cu linguri de lemn aduc voie bună în visul tuturor copiilor.
— Și ce primește câștigătorul? întrebă Melania.
Tică râse:
— Un premiu de neuitat: o pălărie din baloane, o diplomă scrisă întors și... dreptul de a organiza următoarea competiție!
Copiii chicotiră și inventară pe loc noi probe trăsnite: slalom printre papuci, duel de râs, și cea mai bună imitație de cucurigu.
— Nu așa ar trebui să fie noaptea înainte de somn? se gândi Melania, privind veselă la colegii ei gâgâlici.
Capitolul 6: Proba doi – Duelul de râs
Tică se ridică și, cu o voce gravă, anunță:
— Urmează proba supremă: Duelul de Râs! Cine rezistă fără să râdă la glumele celuilalt câștigă!
Cipri începu primul: se strâmbă ca o maimuță, scoase limba, și, cu sprâncenele ridicate, bombăni:
— De ce nu poate un elefant să folosească calculatorul? Pentru că se teme de șoareci!
Lia hohoti, Dodo (care intrase pe furiș în încăpere fără să fie observat) mieună și el ca un motan supărat.
Melania încercă să nu râdă, dar când Cipri se așeză pe un motan de pluș și acesta miaună „Miau, nu-mi strivi mustățile!”—fetița izbucni într-un râs zgomotos.
A venit rândul Lia. Ea își puse pe cap două farfurii pe post de urechi și recită:
— De ce râde caracatița la cinema? Pentru că filmul are... tentacole!
Tică nu mai rezistă și chicoti atât de tare, încât cratița îi alunecă de pe cap și se rostogoli direct în piramida de gogoși, provocând o ploaie de gem și zahăr pudră.
Râsul se auzea afară, speriind chiar și bufnița din copac. Și Melania, încercând să se abțină, se gândea cât de bine era să râzi până obosești.
Capitolul 7: Planul de mare final și confuzia lingurilor
Timpul trecea, și competiția trebuia să aibă un final apoteotic. Tică, inspirat de „norocul” lingurii Melaniei, propuse o probă specială: „Cursa Lingurilor Pescărești”.
Reguli? Într-un bol mare cu apă pluteau dopuri de plută. Fiecare trebuia să-și pescuiască dopul cu lingura, legat la ochi cu o eșarfă colorată, iar colegii să-l ghideze doar cu indicații trăsnite. Dacă cineva scăpa lingura în apă, trebuia să spună trei cuvinte care să nu existe.
Când Melania își legă eșarfa peste ochi, îi venea să râdă. Tică îi șopti:
— Un pas la stânga, doi la dreapta, nu, nu, stânga-ta-dreaptă-mea! Mai la centru, la lingură!
Copiii strigau:
— Spre noroco-plută, la brrumf, la somnolingură!
Melania, cu limba scoasă de concentrare, izbuti să pescuiască dopul, dar nu era dop—era, culmea, o măslină! Toți izbucniră în râs.
— Am prins o lingurimă! anunță Melania, inventând primul cuvânt inexistent.
— Și eu am găsit un brânzofon! spuse Lia, scoțând din apă o bucățică de cașcaval.
Cipri, cu dopul în gură, declară:
— E bufnițilă!
Finalul probei fu marcat de cel mai mare râs în cor pe care îl auzise vreodată camera Gâgâlicilor.
Capitolul 8: Diploma scrisă întors și pălăria de baloane
După ce se șterseră de lacrimile de râs (și de gemul de căpșuni de pe nas), Tică anunță solemn:
— Acum, momentul mult așteptat! Diploma scrisă întors revine... Melaniei, pentru cel mai norocos pescuit de măslină!
Fetița ridică diploma, scrisă cu litere pe dos, pe care Tică îi arătă cum să o citească privind-o în oglindă.
Lia scoase de sub masă o pălărie din baloane verzi și albastre, umflată strâmb, dar plină de personalitate:
— Și premiul cel mare: Pălăria Zburătoare a Gâgâlicilor!
Cipri o așeză pe capul Melaniei, care simți cum baloanele fâșâie și motanul Dodo să se uite curios de sub masă, cu ochii mari.
— Mulțumesc, vă promit că la următoarea competiție voi inventa cea mai trăsnită probă! spuse Melania, făcând o reverență comică.
Capitolul 9: Întoarcerea acasă și visul de noapte bună
Obosiți, cu obrajii roșii și sufletul plin de veselie, copiii se pregătiră de plecare. Melania, cu diploma întoarsă și pălăria de baloane pe cap, ieși pe furiș din Căsuța Gâgâlicilor, cu Dodo după ea, miaunând încet, ca să nu-i trezească pe adulți.
Ajunsă acasă, își lăsă pălăria pe noptieră, puse diploma sub pernă și o îmbrățișă pe Dodo tare-tare.
— Azi-noapte a fost cea mai amuzantă noapte, îi șopti motanului. Dacă visezi gogoși zburătoare și linguri norocoase, să știi că-i din vina mea!
Fetița se băgă sub plapuma moale, cu zâmbetul pe buze. Înainte să adoarmă, se gândi la probele năstrușnice, la râsetele împărtășite și la cum, chiar și la miezul nopții, un pic de nebunie și imaginație pot scrie cele mai frumoase povești.
În visul ei, Cratița de aur plutea pe nori de frișcă, iar Gâgâlicii dansau cu linguri la brâu, aruncând cu fulgi de păpădie peste tot. Melania râse în somn, iar Dodo, visând și el, își mișcă ușor lăbuțele, ca și cum pescuia dopuri de plută într-un ocean de gem.
Iar când zorii bătură la geam, Melania știa că va mai fi o competiție, mereu alta, mereu nouă—atât timp cât nu se pierde curajul de a visa cu ochii deschiși, chiar și la miezul nopții.
