Capitolul 1
În seara aceea, aerul mirosea a tei și a clătite uitate pe masă. În camera lui Darius, trei copii de aproape unsprezece ani se așezaseră ca la un consiliu secret: Darius (11 și un pic, pentru că nu se putea abține să adauge „și un pic”), Mara (aproape 11, cu o sprânceană ridicată de profesie) și Vlad (11 fix, cu o colecție serioasă de glume care uneori se stricau la transport).
Darius era genul care intra într-o cameră și camera părea că se luminează, chiar dacă becul era stins. Avea un plan pentru orice, inclusiv pentru somn.
— Diseară numărăm stele lente, declară el, ca și cum ar fi anunțat lansarea unei rachete… foarte cuminți.
— Stele lente? întrebă Mara. Stelele nu au viteză. Adică au… dar nu „lente” pe gustul tău.
— Ba au, spuse Vlad. Unele sunt așa de lente că până ajung la noi le cresc bărbi.
— Exact! triumfă Darius. Nu numărăm stele grăbite, de pe autostradă. Numărăm stele care merg la pas, ca niște bunici cu baston de lumină.
Au stins lampa, au deschis geamul și au tras pătura până la bărbie, ca pe o cortină de teatru. Cerul era plin de puncte albe. Unele păreau să clipească exact când nu te uiți.
— Prima stea lentă, spuse Darius, arătând cu degetul. Uite cum… stă.
— Asta nu e „stă”. Asta e „nu se mișcă pentru că e la distanță”, murmură Mara.
— Liniște, profesoară de stele, șopti Vlad. Se supără.
Darius începu să numere încet, cu solemnitate comică:
— Unu… stea cu papuci. Doi… stea cu șapcă. Trei… stea care face „poc” în gând.
Mara râse pe nas, ceea ce la ea era un compliment.
— Dacă tot numărăm, zise ea, trebuie un sistem. Altfel, o să numeri aceeași stea de zece ori.
— Nu, nu, spuse Darius. E parte din magie: repetăm. E ca atunci când spui „bună” de mai multe ori și devine mai bună.
Vlad se ridică puțin pe cot.
— Eu cred că stelele lente se supără dacă le grăbim cu număratul. Trebuie să le lăsăm să respire.
— Atunci numărăm și respirațiile, zise Darius. Curiozitate veselă, frate!
În curtea blocului, o pisică miaună de parcă număra și ea. Darius ridică un deget.
— Auzi? Pisica e corepetitorul nostru.
— Sau vrea clătite, spuse Mara.
— Șșșt, spuse Vlad. Uite, o stea tocmai a alunecat puțin.
Toți trei au privit. O lumină mică traversă cerul, scurt, ca o zgârietură strălucitoare.
— Aia nu e stea lentă, șopti Mara. Aia e… ceva rapid.
— Poate e o stea care a întârziat, spuse Darius. Și acum aleargă.
Au rămas cu gura întredeschisă. Și cu mintea complet trează, ceea ce era cam opusul planului de adormit.
Capitolul 2
În timp ce încercau să revină la „lente”, Darius văzu pe perete, lângă birou, o umbră care nu era acolo cu o secundă înainte. Umbra arăta ca o stea cu colțuri… dar colțurile păreau să se miște, ca niște degete mici.
— Băieți, șopti el. Asta… e steaua noastră? A coborât?
Mara își ajustă ochelarii care nu existau (obicei vechi).
— Darius, nu ai ochelari.
— Tocmai! De-aia e grav!
Vlad ținu pătura strâns.
— Eu zic să întrebăm politicos. Dacă e o stea, poate a venit să semneze autografe.
Darius, care se hrănea cu idei ca un hamster cu semințe, își drese vocea:
— Bună seara, stea lentă! Te-ai rătăcit?
Umbra făcu un mic salt… și se auzi un „țac” foarte real.
— Asta nu e stea, spuse Mara. Asta e… clema mea de păr. A căzut de pe noptieră și acum face teatru de umbre.
Darius rămase cu degetul în aer.
— Deci am vorbit cu o clemă?
— Da, spuse Vlad. Și clema n-a zis nimic rău. A fost o conversație reușită.
Mara ridică clema și o puse la loc.
— Mai încet cu imaginația, că ne trezim toți vecinii.
— Imaginația nu are buton de volum, protestă Darius, dar își șopti protestul, ca să fie în ton.
Au revenit la geam. În liniștea de afară, se auzea un tramvai departe, ca un urs care sforăie pe șine.
— Continuăm, zise Darius. Patru… stea cu șireturi desfăcute. Cinci… stea care caută telecomanda.
— Steaua nu are televizor, spuse Mara.
— Ba are. În spațiu, totul e pe comandă vocală, zise Vlad. „Hei, galaxie, dă-mi episodul următor!”
Mara râse și ea, mai pe bune.
— Bine, atunci șase… stea care își pierde parola.
— Șapte, spuse Darius. Stea care mănâncă biscuiți… fără firimituri.
Pe hol se auzi un scârțâit. Toți trei au înghețat. Scârțâitul se apropie, apoi se opri.
— E mama ta? șopti Vlad.
— Sau o stea care a coborât după clătite, șopti Mara.
Darius își lipi urechea de ușă. Niciun pas. Doar… un foșnet mic, ca o pagină întoarsă singură.
— Asta a fost… o pagină, zise el, și ochii îi străluceau. Cine citește fără noi?
Capitolul 3
Au ieșit pe vârfuri, cu pătura pe umeri ca trei fantome care nu și-au găsit încă meseria. În sufragerie era întuneric, dar luna desena pe covor o pată albă, ca un lac în care puteai cădea cu șosetele.
Pe fotoliu stătea cartea preferată a lui Darius, deschisă. Paginile se mișcau ușor, de parcă respirau.
— Curent, spuse Mara imediat, ca o detectivă a lucrurilor plictisitoare.
— Sau cartea numără stelele singură, șopti Darius, ca un poet cu baterii.
Vlad se apropie și făcu o reverență exagerată.
— Bună seara, carte respectabilă. Dacă ai de gând să fugi, anunță-ne, să-ți facem bagaj.
Paginile foșniră din nou, fix atunci. Vlad se opri brusc.
— Am glumit… am glumit numai.
Mara se aplecă și puse palma pe copertă. Foșnetul se opri.
— Vezi? Curent.
Darius deschise geamul puțin mai puțin și foșnetul deveni un șuier abia auzit. Apoi în tăcerea aceea mică, la marginea ferestrei, o lumină slabă părea să se adune, ca atunci când aduni scame dintr-un pulover, doar că scamele erau strălucitoare.
— Ați văzut? șopti Darius.
Vlad își strânse pătura.
— Dacă e o stea, să vină cu manual de utilizare.
Mara își ținu respirația, dar tot rațională rămase:
— Poate e reflexia de la o mașină.
Dar lumina nu semăna cu faruri. Se mișca încet, foarte încet, de parcă făcea pași minusculi pe aer. Și apoi… se opri deasupra cărții.
Darius înghiți, dar nu de frică; mai mult de surpriza aceea plăcută, ca atunci când găsești o monedă în buzunarul unei jachete vechi.
— Steaua lentă chiar a coborât.
Lumina se așeză pe pagină și, pentru o clipă, literele păreau mai vii. Ca și cum cineva le mângâia pe cap.
Vlad șopti:
— Dacă ne cere taxe de bibliotecă, eu n-am.
Mara își drese vocea, serioasă:
— Bună… stea. Dacă ești reală, fă ceva… lent.
Lumina se mișcă încă și mai lent. Atât de lent, încât părea că ne învață răbdarea. Apoi, pe pagina cărții, umbra unei stele se desenă clar, cu cinci colțuri rotunjite, ca o prăjitură tăiată cu grijă.
Darius, în extaz, își mușcă buza ca să nu țipe.
— O numim… Stella Lentă.
— Creativ, spuse Mara.
— Eu zic să-i zicem „Beculeț”, propuse Vlad. E mai prietenos.
Lumina clipi, ca și cum ar fi râs fără sunet. Și atunci Darius avu ideea care îl lovi ca o pernă aruncată:
— Dacă ea e stea lentă, poate ne învață să adormim… lent.
Mara își încrucișă brațele.
— În sfârșit, un plan care chiar are legătură cu somnul.
Capitolul 4
S-au așezat pe covor, în jurul cărții deschise, ca în jurul unui foc de tabără care nu ardea, ci strălucea discret. Stella Lentă (sau Beculeț, după Vlad) plutea deasupra paginii și părea să asculte.
— Bine, spuse Darius, încercând să fie ghid turistic în spațiu. Noi numărăm stele. Tu ești o stea. Deci… numărăm cu tine.
Mara ridică un deget.
— Dar numărăm încet. Fără să alergăm după numere.
Vlad adăugă:
— Și fără să repetăm aceeași stea… decât dacă e amuzant.
Darius râse în șoaptă.
— E mereu amuzant.
Stella Lentă se mișcă ușor și aruncă o lumină mică pe perete. Apăru umbra unei scări.
— O scară? întrebă Vlad. Ne dă teme?
— Sau ne arată cum urcă stelele, zise Darius, ochii lui făcând ping-pong între perete și carte.
Mara analiză.
— Umbrele astea vin de la forma ei. Dacă se rotește, face desene diferite.
— Deci e și artistă, spuse Vlad. O stea care face proiecții. Respect.
Stella Lentă se roti lent și scara deveni… o lingură. Apoi o pălărie. Apoi un melc.
— Melc! izbucni Darius. Exact! Stele lente ca melcii!
— Nu izbucni, șopti Mara. Doar… entuziasmează-te mic.
Darius se entuziasmă mic, ceea ce însemna că ochii lui râdeau, dar gura era cumințică.
— Numărăm melci de lumină.
Vlad se aplecă spre carte.
— Eu zic așa: fiecare număr e o imagine. Și dacă greșim, nu-i nimic. E somn, nu olimpiadă.
Mara zâmbi.
— Încep eu. Unu… stea-melc cu rucsac.
Darius continuă:
— Doi… stea-melc care își caută casa și o are deja pe spate.
Vlad:
— Trei… stea-melc care se oprește să admire… altă stea-melc. Foarte politicos.
Stella Lentă clipi și pe perete apărură două umbre de melci care se salutau. Darius își ținu râsul în palmă.
— Vezi? șopti el. Ne urmărește povestea.
Mara adăugă:
— Patru… stea-melc care se împiedică de un fir de lună și spune „hop!”.
Vlad:
— Cinci… stea-melc care se dă cu cremă de sclipici, factor de protecție împotriva… întunericului.
Darius:
— Șase… stea-melc care face pauză de ceai. Ceai de cometă, fără cofeină, că altfel nu mai adoarme nimeni.
Stella Lentă proiectă o ceașcă mică. Mara își duse mâna la gură.
— E drăguț… și cam caraghios.
— Exact cum trebuie pentru somn, spuse Vlad.
În acel moment, din bucătărie se auzi un „cling” discret. Toți trei tresăriră.
— Steaua a dărâmat o lingură? șopti Darius, gata să se lanseze în altă aventură.
Mara se ridică și se uită atent.
— Nu. A fost… pisica. A împins bolul.
Vlad expiră.
— Pisica e agentul haosului. Mereu.
Stella Lentă rămase calmă, clipind încet, de parcă le spunea: „E în regulă. Totul merge încet.”
Capitolul 5
Au decis să se întoarcă în camera lui Darius cu cartea și cu lumina mică plutitoare, ca un balon care știe să fie cuminte. Pe drum, Vlad șopti:
— Dacă intră un adult și vede o stea în casă?
Mara îl privi.
— Spunem că e o… lampă de lectură.
— Da! zise Darius. Lampă cosmică. Cu funcție de melc.
În cameră, au tras draperia puțin, ca să nu se agite stelele de afară că sunt înlocuite. Stella Lentă plutea acum aproape de tavan și lumina era suficientă cât să vezi colțurile camerei fără să pară zi.
Darius își așeză perna.
— Continuăm numărătoarea. Dar și mai lent.
Mara se întinse pe spate.
— Șapte… stea-melc care își pune pijama cu buline.
Vlad:
— Opt… stea-melc care își spală antenele și zice „gata, sunt prezentabil”.
Darius:
— Nouă… stea-melc care se uită la ceas și constată: „E timpul să nu mă grăbesc.”
Mara chicoti.
— Asta e foarte Darius.
Darius șopti:
— Mulțumesc. E un compliment lent.
Stella Lentă proiectă pe perete o umbrelă minusculă. Vlad ridică o sprânceană.
— Acum ce e? Plouă cu… întuneric?
Mara își dădu seama:
— Umbrelă de somn. Ca să nu te stropească gândurile.
Darius, încântat, își lipi obrazul de pernă.
— Zece… stea-melc care deschide umbrela de somn și adună toate grijile ca pe niște picături. Le scutură frumos. Le pune la uscat.
Vlad, deja mai moale la voce:
— Unsprezece… stea-melc care leagă șireturile… dar foarte încet… ca să nu trezească pietrele.
Mara:
— Doisprezece… stea-melc care își spune o glumă singură și râde pe dinăuntru.
Darius simți cum pleoapele lui devin grele, ca două pături mici.
— Treisprezece… stea-melc care… care…
— Care ce? șopti Mara, zâmbind.
— Care își amintește… să respire, murmură Darius. Și respiră… încet.
Stella Lentă clipi și lumina ei se îndulci, ca un bec dat pe „seară”. Vlad se foia mai puțin.
— Darius, șopti el, dacă adoarme primul, îi desenăm mustață?
Mara își mușcă buza să nu râdă tare.
— Nu. E pentru somn. Mustața poate aștepta dimineața.
— Bine… atunci îi desenăm… o stea mică pe caiet, zise Vlad, deja pe jumătate visând.
Darius mai apucă să șoptească:
— Curiozitate veselă… și somn lent…
Capitolul 6
Numărătoarea se topea, ca înghețata uitată pe marginea farfuriei, dar în sensul bun: fără mizerie, doar cu liniște.
Mara continuă, tot mai rar:
— Paisprezece… stea-melc… care își pune capul… pe o frunză…
Vlad adăugă, cu voce moale:
— Cincisprezece… stea-melc… care… spune „noapte bună”… încetișor…
Stella Lentă plutea deasupra lor ca un paznic blând al întunericului. În cameră, nimic nu mai părea ciudat; chiar și ciudățenia devenise confortabilă, ca un hanorac mare.
Mara își întoarse capul spre Darius. El avea un zâmbet mic, prins în colțul gurii, ca un secret. Vlad se lipise de pernă și respira regulat.
Mara șopti:
— Șaisprezece… stea-melc… care închide… ochii…
Stella Lentă coborî ușor spre noptieră. Lumina ei se strânse, tot mai mică, ca și cum ar fi strâns un fular la gât înainte de culcare. Apoi atinse cartea deschisă.
Pagina se mișcă singură, foșnind abia auzit. Mara privi, fascinată, dar fără să se agite. În lumea de noapte, lucrurile își permiteau să fie misterioase fără să fie înspăimântătoare.
Cartea se închise încet, ca o pleoapă uriașă.
Iar ultima lumină, cât un bob de sclipici, se așeză între coperte, mulțumită.
Mara inspiră și expiră, lung, în ritmul tramvaiului îndepărtat, în ritmul stelelor care nu se grăbesc niciodată. Apoi își lăsă gândurile să se așeze, unul câte unul, ca niște melci cuminți.
În liniștea aceea, pagina era deja închisă.
