Capitolul 1: O dimineață cu totul și cu totul zăpăcită
Era o dimineață perfect obișnuită în familia Popescu. Soarele se chinuia să intre pe fereastra camerei Mariei, bălăbănindu-se leneș printre draperiile mov cu buline galbene. Maria, fata de 12 ani cu ochii cât două prune coapte și părul ciufulit strategic, s-a trezit cu gândul la cornulețele mamei și la tema de mate care încă o aștepta, mustrătoare, pe biroul ei.
Dar, înainte de a-și pune papucii cu iepurași, Maria a simțit că ceva nu era în regulă. A pipăit sub pernă, a ridicat cearșaful, s-a uitat sub pat (unde, de obicei, găsea doar șosete desperecheate și jucării abandonate). Apoi a strigat:
— Maaaamiii! Unde e ocheanul meu magic?
Ocheanul magic nu era chiar magic. Era, de fapt, o veche jucărie de plastic, pe care Maria o numea "ochelul meu de descoperit mistere". Cu el, inventase o grămadă de aventuri, spionase pisica vecinilor și îl păcălise pe fratele ei mai mic că poate vedea extratereștrii la etajul opt.
Maria a început să caute febril. Sub pat, pe dulap, în ghiozdan, în frigider (nu râdeți, nu era prima dată când găsea lucruri pierdute acolo!). Dar ocheanul era de negăsit.
Capitolul 2: Începutul misiunii imposibile
Maria s-a îmbrăcat în grabă, și-a pus șapca de exploratoare (pe care scria cu litere mari: "Șefa expediției"), și-a luat rucsacul plin cu "instrumente indispensabile" (o lanternă, un pachet de gumă de mestecat, o carte de benzi desenate și o cutie cu biscuiți) și a pornit în marea aventură a dimineții: Găsirea Ocheanului Magic.
— Dragă jurnalule, astăzi voi descoperi misterul dispariției ocheanului! a șoptit Maria, ca un detectiv adevărat.
Primul suspect: fratele ei, Andrei, care-și făcea temele la bucătărie, cu un aer nevinovat ca un pisoi prins cu lăpticul.
— Andrei, ai văzut cumva ocheanul meu magic? a întrebat Maria, încruntându-se ca Sherlock Holmes.
Andrei a ridicat din umeri, dar ochii lui s-au bulbucat brusc:
— Eu n-am făcut nimic! Dacă întrebi de șosetele tale galbene, pe acelea le-am văzut, dar ocheanul... nu! Poate l-a luat pisica vecinilor, Lăbuș!
Maria s-a gândit că nu e o idee rea să interogheze și pisica. Așa că, înarmat cu biscuiți și mult curaj, a ieșit pe scara blocului.
Capitolul 3: Întâlnirea cu Lăbuș, pisica detectiv
Lăbuș era o pisică tigrată, cu mustăți impresionante și o atitudine de șef de scară. Maria știa că dacă cineva putea ascunde ceva în bloc, aceea era Lăbuș.
— Lăbuș, ai văzut ocheanul meu? a întrebat Maria, fluturând o bucățică de biscuiți.
Pisica a privit-o preț de câteva secunde, apoi a dat din coadă și a sărit direct pe ușa vecinei de la parter, tanti Geta. Maria, fără să stea pe gânduri, a bătut la ușă.
— Bună dimineața, tanti Geta! Lăbuș a intrat la dumneavoastră, pot să-l iau?
Tanti Geta, cu bigudiuri roz și halat verde cu fluturi, i-a făcut cu ochiul:
— Intri, dragă, dar vezi să nu dai peste prăjiturile mele! Și să nu iei vreo păpușă de porțelan, că iar o să cred că s-a mișcat singură!
Maria a pășit cu grijă printre picioarele Lăbușului, care se ascunsese sub masă și părea preocupat să vâneze o umbră. Dar nici urmă de ochean. În schimb, Maria a descoperit o comoară: o cutie cu jeleuri ascunsă printre rafturi.
— Poți să iei câteva, dragă, dar nu prea multe, să nu te doară burtica, i-a spus tanti Geta, zâmbind.
Capitolul 4: Pista falsă și porumbelul misterios
După vizita la tanti Geta, Maria a ieșit pe aleea dintre blocuri, ronțăind un jeleu și întrebându-se unde ar mai putea fi ocheanul. Deodată, un porumbel grizonat a aterizat fix lângă ea și a scos un sunet care semăna suspect de mult cu un... râgâit.
— Hei, domnule porumbel, nu cumva ai văzut un ochean galben cu abțibild cu extratereștri? a întrebat Maria, cu un aer foarte serios.
Porumbelul a ciugulit un fir de iarbă și s-a uitat la ea ca și cum ar fi înțeles perfect, apoi a zburat în cercuri deasupra capului ei, făcând să plouă cu... ceva ce nu era tocmai ploaie.
Maria s-a ferit la timp și a râs cu poftă:
— Uf, domnule porumbel, ai un simț al umorului... de pasăre!
Apoi, ca în filmele polițiste, a văzut ceva strălucitor lângă coșul de gunoi. S-a apropiat, cu inima bătându-i tare-tare, dar era doar un dop de sticlă. Deja aventura părea fără sfârșit!
Capitolul 5: Clubul celor patru năzdrăvani
Maria a decis să apeleze la prietenii ei cei mai buni: Ilinca, Radu și Vlad, autointitulați "Clubul celor patru năzdrăvani". S-au întâlnit în parcul din spatele blocului, sub leagănul cel mare, locul lor secret.
— Deci, să recapitulăm, a zis Ilinca, luându-și un aer grav. Ocheanul a dispărut. Pisica nu știe nimic. Porumbeii nu pot fi interogați. Ce urmează?
— Putem să facem o hartă a locurilor unde a fost văzut ultima dată, a sugerat Vlad, apucând un creion și un șervețel.
— Sau poate putem să-l căutăm cu detectorul de metale al unchiului meu, a zis Radu.
Maria a râs:
— E din plastic, nu-l găsiți cu detectorul!
— Atunci, probabil a fost răpit de extratereștri! a spus Ilinca, făcând ochii mari.
Au început să râdă toți în hohote. Apoi, ca niște detectivi adevărați, au pornit să caute prin toată curtea, pe sub tobogan, în tufele de trandafiri, chiar și în groapa cu nisip.
În groapa cu nisip, Vlad a găsit o brățară veche, Ilinca a găsit un nasture, Radu a găsit... o cutie de lapte golită, iar Maria a găsit doar că are nisip în pantofi.
— Poate a plecat singur la plimbare, a zis Vlad filosofic. Ocheanele, ca și oamenii, au nevoie de aventuri!
Capitolul 6: Urmărirea cu bicicletele
Tocmai când Maria era pe punctul de a renunța, a văzut-o pe doamna Adriana, portăreasa, plimbându-se cu bicicleta electrică și purtând pe cap... ceva galben, rotund, cu abțibild cu extratereștri!
— E OCHEANUL MEU! a țipat Maria, alergând după ea.
Prietenii s-au urcat rapid pe bicicletele lor și au pornit într-o urmărire nebună prin cartier: pe lângă magazinul de pâine, printre bălțile de la ultima ploaie, pe sub copaci, cu claxoane și țipete vesele.
Doamna Adriana nici nu băgase de seamă, crezând că are pe cap o pălărie ciudată găsită în boxa blocului.
— Stați, doamnă, nu e pălărie, e ocheanul meu magic! a strigat Maria, râzând.
Doamna Adriana a oprit bicicleta, și-a dat jos "pălăria" și a izbucnit și ea în râs.
— Vai, dragă, dar ce pălărie comică! Am găsit-o pe hol și am zis că mă apără de soare!
Maria și-a recuperat ocheanul, dar misterul nu era încă deslușit: cum ajunsese pe hol?
Capitolul 7: Povestea incredibilă a unei dimineți
Așezați pe o bancă, copiii au început să găsească firul poveștii.
— Poate că l-ai scăpat tu seara trecută când te-ai grăbit să prinzi desenele animate, a zis Ilinca.
— Sau poate l-a luat Andrei să se joace și l-a uitat pe hol, a zis Vlad.
— Sau poate chiar Lăbuș l-a împins cu lăbuța, a râs Radu.
Maria a închis ochii și și-a amintit. Da! Cu o seară înainte, ieșise pe hol să vadă dacă a venit curierul cu noua ei carte de benzi desenate și luase ocheanul cu ea ca să urmărească, "ca James Bond", mișcările misterioase de pe scară. Îl lăsase pe cutia de scrisori și uitase complet de el!
— Mister rezolvat! a anunțat Maria, ca un detectiv adevărat. Aventura s-a încheiat cu găsirea eroului dispărut!
Capitolul 8: Seara cu povești și râsete
Seara, Maria s-a întors acasă cu ocheanul la ochi și cu zâmbetul pe buze. La cină, și-a povestit pățania, iar mama și tata au râs cu lacrimi.
— Să nu mai pleci la vânătoare de mistere fără să-ți anunți echipa, a glumit tata.
— Iar data viitoare să nu mai folosești ocheanul ca pălărie, a râs mama, făcând cu ochiul către Maria.
Maria și-a notat în jurnal concluzia zilei: "Uneori, lucrurile pierdute nu pleacă prea departe, doar se ascund ca să ne dea ocazia să trăim aventuri nebune și să râdem împreună cu prietenii."
Apoi, înainte de culcare, și-a pus ocheanul pe noptieră, s-a cocoțat sub plapumă și a adormit cu un zâmbet larg, visând la următoarea aventură năstrușnică ce sigur nu se va lăsa mult așteptată.
Sfârșit.
