Capitolul 1: Lista de „dodo dodo”
Mara avea 7 ani și o misiune serioasă, ca o furnicuță cu rucsac: să ajungă la somn fără să uite nimic. În fiecare seară, își făcea o listă imaginară și o recita șoptit, cu degetul arătător ridicat, de parcă dădea lecții unei păpuși foarte cuminți.
„Periuța de dinți?” întreba Mara.
„Sunt aici!” părea să răspundă periuța, lucind din pahar.
„Pahar cu apă?”
„Plin până la jumătate, ca să nu se sperie noaptea,” zise Mara, hotărâtă.
Apoi se uita la patul ei, care avea o pătură cu stele. Stelele erau atât de multe încât părea că cineva a scăpat o pungă cu sclipici pe cer.
„Dodo dodo,” spuse Mara, ca un mic cântecel.
Din bucătărie se auzi vocea mamei: „Mara, e ora de culcare!”
„Știu! Exersez!” răspunse Mara și făcu o reverență în fața oglinzii. „Dodo dodo.”
În timp ce își piaptănă părul, Mara observă ceva foarte ciudat: șosetele ei, cele cu dungi verzi, stăteau pe covor ca două melcișoare obosite.
„Voi de ce nu sunteți deja în coș?” întrebă ea.
Șosetele nu răspunseră, dar Mara le auzi parcă oftând: „Noi… dodo… pe covor…”
Mara izbucni în râs. „Nu, nu! Dodo e pentru Mara, nu pentru șosete.”
Totuși, ideea că lucrurile din cameră ar putea vrea somn o făcu să se simtă înconjurată de o echipă întreagă de somnoroși. Și asta era plăcut.
„Bine,” spuse ea cu ton de căpitan. „Toată lumea se pregătește! Dodo dodo!”
Capitolul 2: Ceaiul care chicotește
Mara coborî tiptil la bucătărie, ținându-se de balustradă ca o balerină care nu vrea să-și trezească pantofii. Mama pregătea un ceai de tei.
„Vrei miere?” întrebă mama.
„Vreau… o picătură mică, cât un punct,” zise Mara. „Să nu se îndulcească prea tare somnul.”
Mama râse. „Somnul nu se îndulcește, Mara. Somnul vine oricum.”
„Ba se îndulcește,” insistă Mara. „Când îl aștepți frumos.”
Mara luă cana cu ambele mâini. Cana era caldă, ca o îmbrățișare. Pe masă era o linguriță care, jur, părea că se leagănă.
„Ai văzut?” șopti Mara către mama. „Lingurița face nani!”
„Lingurița e doar… linguriță,” spuse mama, dar ochii ei zâmbeau.
Mara sorbi cu grijă. În acel moment, ceaiul făcu un mic „plop”, ca și cum o bulă de aer ar fi spus o glumă.
„Ceaiul a chicotit!” exclamă Mara.
„Poate i-a plăcut că îl bei încet,” zise mama.
Mara își imagină ceaiul ca pe un domn micuț, cu pălărie de abur, care face plecăciuni. „Mulțumesc, domnule Ceai. Dodo dodo.”
„Mara,” spuse mama blând, „după ce termini ceaiul, mergem sus. Și îți pui pijamaua.”
„Știu,” zise Mara. „Pijamaua e finalul fericit.”
Când urcă, Mara simți că fiecare treaptă e un „dodo” mic. Unul, doi, trei… și zâmbetul i se făcu mai moale, ca o pernă care se umflă.
Capitolul 3: Vânătoarea de pernă rătăcită
În camera ei, Mara descoperi o problemă mare, dar deloc înfricoșătoare: perna ei preferată, cea cu fața de pisică, nu era la loc.
„Pisico-pernă?” strigă Mara. „Unde ai fugit? E ora de dodo dodo!”
Se uită sub pat. Acolo era o lume a lucrurilor pierdute: o minge mică, o agrafă, un creion care părea că a adormit cu vârful în jos.
„Nu te speriați,” le șopti Mara. „Nu vă cert. Doar caut o pisică… de pernă.”
Din dulap se auzi un foșnet. Mara deschise ușa și găsi păturica ei de rezervă, încolăcită ca un covrig.
„Tu știi ceva?” întrebă Mara.
Păturica nu răspunse, dar Mara o ridică și o scutură ușor. Din ea căzu… o șosetă cu dungi verzi.
„Aha!” spuse Mara. „Șoseta a venit la dulap să facă dodo dodo.”
Mara râse iar. „Bine, dar perna?”
Atunci, de după ușă se auzi un „poc” mic. Mara se întoarse și văzu perna-pisică sprijinită acolo, ca și cum ar fi făcut pe detectivul.
„Aici erai!” zise Mara și o luă în brațe. „De ce te-ai ascuns?”
În mintea ei, perna-pisică miorlăi: „Am verificat dacă ușa doarme bine.”
„Mulțumesc pentru serviciu,” zise Mara solemn. „Acum poți să dormi și tu.”
Mara puse perna la loc, netezi cearșaful, așeză jucăria ei, un iepuraș mic, lângă pernă și îi spuse:
„Iepuraș, program de somn!”
„Dodo dodo?” întrebă Mara pentru amândoi.
„Dodo dodo,” șopti iepurașul în gândul ei, iar asta o făcu să se simtă ca și cum ar avea o mică armată de speranță, gata să păzească visele.
Capitolul 4: Pijamaua, ultimul puzzle
Totul părea pregătit. Și totuși… pijamaua! Mara o căută în sertarul de jos. Acolo găsi un tricou, un pantalonaș și… pijamaua cu nori. Dar norii erau întorși pe dos, de parcă se supăraseră.
„Hei, norișori,” zise Mara, „nu vă supărați. E seară. E timpul să fiți pufoși.”
Mama intră în cameră și se așeză pe marginea patului. „Ai găsit-o?”
„Da, dar norii sunt… invers,” zise Mara îngrijorată doar cât un bob de orez.
Mama luă pijamaua și o întoarse pe față. „Uite, norii zâmbesc din nou.”
Mara oftă ușurată. „Asta e bine. Dacă norii sunt triști, visele se pot împiedica.”
„Visele nu se împiedică,” spuse mama. „Visele sunt ca niște baloane. Plutesc.”
„Atunci speranța e sfoara,” zise Mara repede, ca și cum tocmai descoperise o comoară.
Mama îi mângâie fruntea. „Exact. Și tu ai multă sfoară.”
Mara își trase pijamaua. Pantalonii alunecară pe picioare ca două îmbrățișări, iar bluza cu nori se așeză pe umeri ca o pătură mică.
„Gata!” anunță ea. „Pijamaua e bine pusă. Finalul fericit s-a instalat.”
Mara se băgă în pat. Perna-pisică îi stătea la cap, iepurașul lângă obraz. Mama trase pătura cu stele până la pieptul ei.
„Mai spui o dată?” întrebă mama încet.
Mara zâmbi, cu ochii deja jumătate închiși. „Dodo dodo.”
„Dodo dodo,” repetă mama.
Camera părea să respire încet. Șosetele erau în coș, lingurița în sertar, ceaiul în amintire, norii pe pijama zâmbeau. Mara se gândi că mâine va fi o zi bună, pentru că astăzi a reușit.
„Dodo dodo,” mai șopti ea, și cuvintele se făcură moi, mai moi, ca un cântec care se leagănă… și apoi se așezară liniștite, exact la locul lor.
