Partea 1: Pontonul și „Lista cu Imposibilități”
Pe pontonul de lemn, chiar la marginea apei, scândurile făceau „țac-țac” sub roțile scaunului lui Vlad și sub sandalele Linei. Apa sclipea ca o oglindă care râde, iar o rață își scutura penele ca și cum ar fi purtat o pălărie invizibilă.
Lina, care avea șase ani și o șuviță încăpățânată ce stătea mereu în sus, ținea în mână o foaie mototolită.
— Vlad, am găsit o „Listă cu Imposibilități”! a șoptit ea, de parcă lista putea să o audă și să fugă.
Vlad, tot de șase ani, a ridicat sprâncenele.
— Imposibilități? Sună ca un desert foarte amar.
— Ba nu! Uite! a zis Lina și a citit cu voce de prezentatoare: „Provocarea 1: Să prinzi un pește care nu vrea să fie prins. Provocarea 2: Să treci peste o băltoacă fără să te stropești. Provocarea 3: Să faci un bărcuț să asculte de tine fără vâsle.”
Vlad a zâmbit. Era genul de copil care, când auzea „nu se poate”, își spunea frumos în minte: „Se poate, Vlad. Încet și isteț.”
— Bine, Vlad, a zis el cu voce tare, ca să se audă și curajul. Facem asta ca un joc!
Atunci, de sub ponton, a apărut capul domnului Grigore, paznicul de pe mal, cu o șapcă prea mare și un fluier care părea mereu gata să cânte.
— Ce șușotiți acolo? a întrebat el.
— Facem imposibilul! a zis Lina, mândră.
Domnul Grigore a râs:
— Dacă reușiți, vă dau… o medalie! Adică o… bomboană mare. Dar aveți grijă să nu speriați rațele, că ele se supără și fac consiliu.
Rața de mai devreme a făcut „mac-mac”, de parcă zicea: „Ședință la ora două!”
Partea 2: Peștele care juca „de-a nu te prind”
Provocarea 1 stătea scrisă mare în mintea Linei. Lina a scos o sfoară, un cârlig de jucărie și o bucată de covrig.
— Gata! Prindem peștele cu covrig!
Vlad s-a uitat la apă. Se vedeau cercuri mici, semn că cineva își făcea curaj dedesubt.
— Lina, peștele nu vrea să fie prins, a zis Vlad. Deci, dacă îl urmărim, fuge. Dacă îl păcălim… poate vine singur.
— Îl păcălim cum? Cu glume? a întrebat Lina.
— Exact. Cu glume și cu… bunătate.
Vlad a luat covrigul și l-a rupt în firimituri.
— Uite planul: nu „prindem” peștele. Îl invităm la gustare.
Lina a clipit.
— Dar lista zice să-l prindem!
Vlad și-a vorbit încet, frumos:
— Vlad, fii calm. „Prins” poate însemna și „prins în prietenie”.
Au aruncat firimituri în apă. Rața a venit imediat, cu viteză de barcă cu motor.
— Mac! adică „Mulțumesc!”, părea să zică, și a început să înghită ca un aspirator cu pene.
— Hei! a protestat Lina. Rață, nu e pentru tine!
Rața a făcut ochii mari, ca două mărgele:
— Mac-mac-mac! (care sună foarte mult a „Eu am ajuns prima!”)
Vlad a râs.
— Avem nevoie de ajutor. Domnule Grigore!
Paznicul a venit cu fluierul pregătit.
— Ce s-a întâmplat? Rața a furat imposibilul?
— Ne mănâncă gustarea peștelui, a zis Vlad.
Domnul Grigore s-a gândit și a scos din buzunar un capac de borcan.
— Facem „farfurioara plutitoare”. Puneți firimiturile aici. Rața o să creadă că e un mic debarcader doar pentru ea.
Au pus firimituri pe capac și l-au împins ușor. Rața s-a dus după el, mândră, ca o regină cu platou.
Între timp, Vlad a aruncat în alt loc, liniștit, câteva firimituri mici. Din apă a apărut o umbră. Un peștișor argintiu a venit, a ciugulit și a sărit puțin, ca și cum ar fi făcut „Salut!”
— L-am prins! a șoptit Lina.
— Nu în cârlig, a zis Vlad. L-am prins în… curaj.
Peștișorul a mai ciugulit o dată, apoi a dispărut.
Lina a râs:
— Deci imposibilul era doar flămând!
Domnul Grigore a dat din cap:
— Imposibilul e adesea… un covrig pe care nu-l împarți bine.
Partea 3: Băltoaca nemiloasă și bărcuța încăpățânată
Pe ponton era o băltoacă mare, rămasă de la un val obraznic. Provocarea 2: să treacă fără să se stropească.
Lina și-a ridicat pantalonii:
— Eu sar!
Vlad s-a uitat la băltoacă. Era cât o mini-mare, cu reflexii.
Și și-a spus blând: „Vlad, poți găsi o soluție amuzantă. Nu te grăbi.”
— Nu sări încă, Lina, a zis el. Dacă sari, băltoaca o să râdă și o să te pocnească cu stropi.
— Băltoaca poate să râdă? a întrebat Lina.
— Da. Uite, face bule de chicoteli.
Au auzit chiar atunci: „plop!” O bulă.
Domnul Grigore a venit cu o mătură.
— Pot s-o împing în apă!
— Nu, a zis Vlad. Hai s-o transformăm în joc.
Vlad a scos din rucsac o foaie de carton și două bucăți de sfoară.
— Facem „podul melcului”. Punem cartonul peste băltoacă, iar Lina trage de sfoară să-l țină drept. Eu trec pe el ca pe o scenă. Apoi îl mutăm puțin și tot așa.
Lina a prins sforile și a zis foarte serios:
— Sunt șefa podului!
Vlad a trecut încet, cu roțile alunecând ușor pe carton.
— Bravo, Vlad! și-a spus el în șoaptă. Ușor și sigur.
Cartonul a scârțâit:
— Criiic!
Lina a făcut ochii mari:
— Podul vorbește!
— Nu, a râs Vlad, doar își dă cu părerea.
Au ajuns amândoi dincolo, fără niciun strop.
Băltoaca a rămas în urmă, supărată că nu a avut spectacol.
Provocarea 3 era cea mai „imposibilă”: o bărcuță de hârtie să asculte fără vâsle. Lina a scos o bărcuță mică, albă, cu o dungă roșie desenată cu creionul.
— Se numește Căpitanul Pătrățel, a anunțat ea.
Vlad a pus bărcuța pe apă. Ea a plutit două secunde și apoi s-a lipit de ponton, ca și cum zicea: „Nu plec nicăieri!”
— Căpitane, la drum! a poruncit Lina.
Bărcuța: nimic.
— E încăpățânată, a zis Vlad. Dar și eu sunt… inventiv.
Domnul Grigore a ridicat fluierul:
— Pot să fluier ordine!
A fluierat tare: „Fiuuu!”
Rața s-a speriat și a făcut un cerc rapid, de parcă ar fi zis: „Eu n-am semnat pentru asta!”
Vlad a râs:
— Mai bine fără speriat. Avem nevoie de ajutor blând. Lina, poți să-mi dai paiul tău de suc?
— Da, dar e aproape nou!
— Îl folosim ca pe un vânt de buzunar.
Lina i-a dat paiul. Vlad a suflat ușor, de la distanță, spre bărcuță. Bărcuța s-a mișcat un pic.
— Merge! a strigat Lina. Căpitane, primești vânt!
Dar bărcuța s-a întors în cerc, ca un cățel care își urmărește coada.
— Ups, a zis Vlad. Avem nevoie de un vânt mai… drept.
Atunci, pe ponton a trecut o fetiță cu o evantai mic, colorat, cu fluturi. Avea tot cam șase ani și își ținea evantaiul ca pe un steag.
— Bună! Eu sunt Mara. Ce faceți?
— Îmblânzim imposibilul, a zis Lina.
Mara a dat din cap:
— Pot să ajut. Evantaiul meu face vânt civilizat.
Mara a fluturat încet evantaiul, Vlad a suflat cu paiul din partea cealaltă, iar Lina a ținut mâinile ca niște „garduri”, să nu se lovească bărcuța de ponton.
Bărcuța a pornit! A alunecat pe apă, frumos, drept, ca într-o paradă.
Domnul Grigore a aplaudat:
— Ura! Un căpitan care ascultă de… vânt și prietenie!
Rața a venit și ea, cu capacul-farfurioară încă după ea, și a făcut:
— Mac! (care suna a „Bravo, dar covrigi mai aveți?”)
Partea 4: Medalia-bomboană și promisiunea
Căpitanul Pătrățel a ajuns la o frunză plutitoare și s-a oprit acolo, ca la un port secret. Lina a făcut o reverență.
— Misiune îndeplinită!
Vlad s-a uitat la prietenii lui: Lina, Mara și chiar domnul Grigore, care părea mai vesel decât fluierul lui.
Și și-a spus încet:
— Vlad, ai fost isteț și ai cerut ajutor. Asta e cea mai bună magie.
Domnul Grigore a scos din buzunar o bomboană mare, rotundă, învelită în hârtie lucioasă.
— Medalionul curajului! a declarat el. E comestibil.
Lina a râs:
— Adică medalia dispare!
— Exact, a zis Mara. Dar amintirea rămâne.
Au împărțit bomboana în trei bucăți egale. Rața a primit o firimitură de covrig, ca să nu facă iar consiliu.
Apoi au privit apa liniștită. Pontonul scârțâia mulțumit, ca un bunic care spune povești.
— Data viitoare, ce imposibil facem? a întrebat Lina.
Vlad a ridicat din umeri, zâmbind:
— Orice. Dacă suntem împreună, imposibilul devine un joc.
Mara a fluturat evantaiul:
— Și eu vin!
Rața a zis:
— Mac! (adică „Și eu, dacă e cu gustare!”)
Au râs toți, iar soarele a clipit pe apă ca un ochi jucăuș.
La revedere și… à la prochaine.
