Capul plecării
Pe peronul de acasă, Luca, băiețel de cinci ani cu obrajii ca două mere, a sărit într-un tren foarte special: trenul ideilor. Vagoanele erau colorate ca curcubeul și zumzăiau ca un stup de gânduri vesele. Luca a pus o pălărie improvizată din carton cu o stea lipită și a strigat:
— Plecăm! Am o misiune imposibilă!
— Care misiune? — a întrebat conductorul, o veveriță cu ochelari mari.
— Să aduc înapoi râsetul dispărut! — a spus Luca serios, dar cu ochii scânteind.
Trenul a pornit, făcând “tac-tac” și “piu-piu”. Pe fereastră zburau idei cu aripi: bile de săpun, nori de vată, umbrele dansatoare. Primul obstacol era un pod de biscuiți care se clătina la fiecare pas. Luca a zâmbit.
— Nu-i imposibil! — a spus el. — E doar... amuzant de-nclinat!
Conductorul a închis ușa vagonului și a pus o muzicuță.
— Pentru curaj, — a zis el, — câte trei bătăi de inimă și-o glumă.
Luca a bătut din palme și a spus o glumă:
— De ce a traversat puiul podul de biscuiți? Ca să guste partea cealaltă!
Toți au râs, dar podul s-a înmuiat puțin. Luca a sărit cu grijă, a luat dezinvoltură, a legat două frânghii din linguri și a făcut o balanță. A reușit. La capăt, s-a uitat la el și a murmurat:
— Bravo, Luca! Ai făcut-o!
Vagonul ideilor care se încurcă
În vagonul următor, ideile se încurcau ca șosetele într-un sertar. Un nor alunecos transforma ideile în bile de gumă. Când Luca a încercat să le prindă, bilele au început să chicotească și să sară peste tot.
— Vom deveni lipicioși! — a strigat o ideea-țigară de gumă.
— Sau vom dansa! — a râs Luca. Și s-a apucat de dans. A făcut pași mici, pași mari, a făcut piruete și, când s-a oprit, bilele de gumă s-au așezat cuminți pe podea, obosite de atâta chicotit.
— Cum ai făcut? — l-a întrebat o idee-oglindă.
— Am dansat cu ele. Le-am arătat că e mai distractiv să fim prieteni decât să fim haos. — Luca a oftat mândru. — M-am descurcat!
Conductorul a bătut din coadă în semn de aprobare, iar trenul a pornit mai departe.
Călătoria a putut să pară ușoară, dar apoi vagonul s-a oprit brusc. În față se afla un tunel negru cu o pancartă: "Aici trăiesc Porque-urile". Din tunel ieșeau întrebări de tot felul: “De ce pinguinii nu zboară?”, “De ce prăjiturile nu cresc singure?”. Întrebările se foiau ca niște șerpi de hârtie. Luca a luat o lanternă din buzunar — era o lanternă cu lumina curiozității — și a spus:
— Hai să le punem împreună întrebările! Să le arătăm că avem răspunsuri amuzante!
El a început un dialog cu una dintre întrebări:
— De ce pinguinii nu zboară?
— Pentru că au micul lor avion sub burtă! — a răspuns Luca, făcând o voce joasă.
Întrebarea a bubuit de râs și s-a transformat într-o pălărie. Apoi, o întrebare mai grea:
— De ce nu prăjiturile nu cresc singure?
— Pentru că au nevoie de climă caldă: zâmbete și imbrățișări! — a explicat Luca, în timp ce presa zâmbetul într-un borcan imaginar.
Toate întrebările s-au transformat în obiecte haioase și au început să joace. Luca s-a aplecat și și-a spus:
— Ai văzut ce bine sună când ne jucăm cu curiozitatea? Sunt isteț!
Depoul imposibilelor
Trenul a ajuns la un depou plin cu provocări etichetate “imposibil”: o scară care urcă pe cer, un lac care curge înapoi, un pom care vorbește doar într-un limbaj ciudat. Luca a inspirat adânc. Conductorul și pasagerii de idei l-au privit cu ochii mari.
— Eu cred că putem să le facem... jucăușe! — a zis Luca.
S-a apropiat de scara spre cer. Treptele erau din zahăr filat; la fiecare treaptă, o stea șoptea o ghicitoare. Luca începea să cânte un cântecel mic, iar scara se transforma: treptele se legau ca niște corzi de chitară și cântau împreună cu el. Când a ajuns sus, a găsit un nor cu o mini-baterie.
— Uau! — a spus norul. — Cine te-a învățat să cânți?
— Eu... și puțină imaginație. — Luca s-a aplecat și i-a dat norului o coregrafie simplă. Norul a început să danseze și, odată cu el, s-a înfiripat o punte spre următorul obstacol: un lac care curgea înapoi.
Luca a plutit pe o frunză ca pe o barcă. Apa urca ca o scară și scotea sunete de clopoței. Pe fundul lacului, peștii țopăiau și spuneau bancuri:
— Ce-i cu râul ăsta? E cu spatele înainte!
Luca a râs și a aflat un secret: apa urcă doar dacă o întrebi politicos. Așa că a strigat:
— Te rog, lacule, lasă-mă să trec!
Apa a făcut un val mic și l-a purtat în sus. El a ajuns pe mal și a exclamat:
— Am găsit metoda! Vorbește blând cu imposibilul.
Ultimul obstacol era un pom care vorbea într-un limbaj ciudat de crenguțe care făceau “tic-toc”. Pomul spunea numai poeme care nu rimează, dar vorbea foarte tare:
— Gâf-gâf, frunz-frunz!
Luca s-a aplecat și a încercat și el limbajul:
— Gâf-gâf, frunz-frunz! Bun pom, vrem o poțiune de râs!
Pomul a început să chicotească și a scos din coajă o steluță de gumă care zburătăcea. Luca a pus steluța în buzunar și a șoptit:
— Bravo, pomule. Ai fost simpatic!
Sosirea și râsul mare
Trenul s-a întors către peronul casei. Pe drum, fiecare pasager de idei a povestit cum a fost schimbat de curajul și de glumele lui Luca. Bilele de gumă au făcut o horă, norul a improvizat un solo de tobe, iar pomul a recitat un poem care acum chiar rima. Luca le-a ascultat cu sufletul plin.
— Sunt mândru de mine, — a murmurat el. — Am fost isteț și blând și am avut idei amuzante.
Când au coborât, au găsit un grup mare de oameni, animale și idei care așteptau să le redea râsul. Râsul dispăruse pentru că îi lipsea curajul de a se juca cu imposibilul. Luca a scos steluța de gumă din buzunar, a suflat-o ușor și ea s-a transformat într-un confetti de râsete. Confetti-ul s-a răspândit în aer și a atins fiecare inimă: bunica a dat un șpriț de chicotit, vecinul a deschis o gură mare și a început să râdă de o glumă simplă, chiar și pisica a început să toarcă cu o tonalitate mai veselă.
Oamenii s-au uitat la Luca.
— Cum ai știut să faci toate astea? — a întrebat cineva.
Luca a zâmbit cu toți dinții.
— Nu știam, dar am încercat. Și am râs când nu știam. Și asta m-a ajutat. Sunt mândru de drumul meu!
Toți au început să râdă. Râsul s-a întâlnit în mijlocul pieței și a făcut o bubuitură de bucurie. Conductorul- veveriță a ridicat pălăria și a fluierat:
— Misiune îndeplinită!
Apoi s-a întâmplat ceva neașteptat și foarte vesel: râsul a făcut un ecou care a sărit în sus, a coborât pe frunze, a mers prin hornurile caselor și s-a întors sub formă de balonașe luminoase. Balonașele s-au ridicat în aer, au făcut cercuri și au pocnit ușor ca niște flori de foc.
Luca a privit cerul plin de baloane luminoase și a început să râdă cu glasul lui cristalin. Oamenii din jur s-au aliniat și au început să râdă cu el, iar râsul lor s-a unit într-un cor mare. A fost un râs cald, ca o îmbrățișare, care a invitat chiar și norii să chicotească.
Înainte de a urca din nou în trenul ideilor, Luca s-a întors spre prietenii lui:
— Mulțumesc că ați crezut în mine! — a spus el.
Conductorul i-a făcut cu laba o reverență, iar pomul a aruncat o frunză care, căzând, a făcut un mic sunet de tocmac. Toată lumea a izbucnit din nou în râs.
Așa s-a terminat călătoria: cu toți râzând, cu lacul care curgea înapoi bătând ritmul și cu scara care încă mai cânta. Luca își freca mâinile și se lăuda ușor:
— Am reușit! Am inventat jocuri din probleme imposibile!
Și conducătorul, cu o voce caldă, a spus:
— Cel mai important este că ai încercat. Ai transformat imposibilul în distracție.
Râsetul s-a răspândit în tot satul, iar Luca a simțit cum inima lui crește ca o felie de pepene. Toți au râs împreună, iar ultimul sunet a fost un hohot mare, dulce și curajos, care a făcut florile să tresară. În mijlocul acelei veselii, Luca a spus o frază mică, dar plină de mândrie:
— Sunt fericit. Am făcut-o!
Și pe urmă, toți — oameni, animale și idei — au început un râs colectiv atât de molipsitor, încât chiar și ceasul din piață a bătut de fericire.
