Capitolul 1: Balconul de pe Lună și oglinda care șoptea
Pe Lună, chiar lângă un deal mic de praf argintiu, exista un balcon. Nu un balcon ca la bloc, cu ghivece și covoraș, ci un balcon rotund, prins de o căsuță-lună din piatră sidefie. Balustrada era din raze subțiri, împletite ca o panglică. Iar pe balustradă, în fiecare seară, stăteau stelele ca niște pisicuțe curioase: se așezau una lângă alta și se holbau la tot.
Acolo locuia Mira, o ucenică vrăjitoare de opt ani. Era blândă ca o pernă moale și avea o pălărie prea mare, care îi aluneca mereu peste ochi.
„Iar mi-a căzut pălăria!” a oftat Mira, împingând-o la loc.
Stelele au chicotit, făcând „țîc-țîc”, ca atunci când scapi mărgelele pe podea.
Pe balcon, lângă ușa căsuței, stătea o oglindă mare, cu ramă de brânză… adică semăna cu brânza, pentru că era găurită și galben-aurie. Oglinda nu era doar oglindă. Era Oglinda Sfatului, și avea obiceiul să vorbească fix când nu te așteptai.
Mira își pregătea o vrajă ușoară, de început: o Vrajă de Baloane Stelate, ca să facă niște baloane luminoase pentru joacă. Avea un bol cu praf de lună, o linguriță, și un borcănel cu „râsete îmbuteliate” (adunate din zile bune, când te apucă râsul din senin).
Mira a zis încet:
„Abracadabra, baloane, să săriți,
Pe balcon să străluciți!”
A aruncat o linguriță de praf. În loc de baloane, a apărut… o șosetă uriașă, care plutea încet, ca un pește confuz.
Mira a clipit de două ori.
„Dar… eu nu am cerut șosete!”
O șosetă mică i-a răspuns de undeva, fiindcă din șoseta uriașă au început să iasă șosete mai mici, ca niște puișori:
„Nici noi nu am cerut să fim aici!”
Stelele s-au înghesuit pe balustradă și au început să numere:
„Una! Două! Trei!… Ooo, avem invazie de șosete!”
Mira s-a scărpinat în vârful nasului. Nu era speriată, doar încurcată, ca atunci când deschizi cutia de creioane și găsești înăuntru o lingură.
Atunci oglinda a tușit politicos.
„Hm-hm!”
Mira s-a întors.
„Oglindă dragă, tu ai zis ceva?”
În oglindă, Mira se vedea pe ea însăși, dar și o sprânceană care părea mai înțeleaptă decât de obicei. Oglinda a vorbit cu o voce caldă, ca o pătură:
„Sfatul meu, Mira: când o vrajă îți iese… șosetă, nu te supăra. Întreabă-te: unde s-a dus râsul?”
Mira a deschis borcănelul. Înăuntru, râsetele făceau „hihi” foarte timid, de parcă se ascundeau după un colț.
„Ați fost cam rușinoase azi,” le-a zis Mira.
O stea mică, cu un colț ciobit, a strigat:
„Poate râsetele au amețit! Ai amestecat prea repede!”
„Sau ai zis «balone» în loc de «baloane»!” a adăugat o altă stea, care era mereu atentă la litere.
Mira a râs puțin. Șoseta uriașă s-a legănat și a făcut „fâț-fâț”, ca o flamură.
„Bine,” a spus Mira, „dacă tot ați apărut, șosetelor, măcar să fim prieteni. Dar cum vă trimit înapoi în sertar… adică în… nicăieri?”
Oglinda a sclipit.
„Următorul sfat: pe Lună, lucrurile nu dispar. Se transformă. Transformă șoseta într-un lucru folositor și amuzant.”
Mira a privit balconul: era frumos, dar cam gol. Doar balustrada, stelele și oglinda. Și șosetele, evident.
„Aha!” a zis Mira. „Fac din șoseta uriașă un… hamac!”
„Un hamac-șosetă!” au cântat stelele, fericite.
Mira a ridicat bagheta mică (care semăna cu un bețișor de înghețată, doar că strălucea). A zis:
„Șosetă mare, nu te supăra,
Hamac moale te vei face-ndată!”
Șoseta uriașă s-a întins, s-a lățit și s-a așezat frumos între două stâlpișori de rază. A ieșit un hamac perfect, cu miros ușor de… praf de lună și glume.
Mira s-a așezat în el și a alunecat puțin într-o parte.
„Ups!”
Stelele au râs în cor. Oglinda a murmur:
„Vezi? Joia simplă începe cu un «ups».”
Capitolul 2: Stelele complici și ceainicul care cânta fals
În seara următoare, Mira a hotărât să facă ceva și mai simplu: un ceai cu spumă de stele. Era un ceai special, care te făcea să ai chef de joacă și să nu te superi când îți cade pălăria.
A pus pe măsuța de pe balcon un ceainic mic. Ceainicul avea capac cu năsuc și arăta ca un pinguin.
„Bună seara, Pinguinule Ceainic,” i-a zis Mira.
Ceainicul a scos un „puf” mândru. Apoi, când a început să fiarbă, a cântat… fals.
„La-la-la-LAAA!” a țipat el, de a tresărit o stea.
„Au!” a spus steaua. „Mi-a vibrat colțul!”
Mira a acoperit ceainicul cu o mănușă.
„Șșș! Nu trebuie să cânți așa tare.”
Ceainicul a bolborosit supărat, ca și cum ar fi spus: „Eu așa știu!”
Oglinda a intervenit:
„Sfatul meu: dacă cineva cântă fals, nu-l certa. Pune-l să cânte… în șoaptă.”
„În șoaptă?” Mira a râs. „Bine, Pinguinule Ceainic. Cântă în șoaptă.”
Ceainicul a încercat:
„la-la-la...” și a ieșit chiar drăguț, ca o melodie care nu vrea să deranjeze.
Stelele au bătut din luminițe, ca din palme.
„Bravo! Mai încet e mai bine!”
Mira a adăugat în ceai un praf mic de lună, o picătură de „hihi” din borcănel și o frunzuliță de mentă-astrală. Apoi a rostit:
„Ceai cu spumă, ceai cu zâmbet,
Să fim veseli, fără sâsâit și scâncet!”
Din ceainic a ieșit o spumă albă cu scântei, dar spuma nu s-a pus în cești. A început să facă… baloane! Doar că baloanele aveau fețe: una râdea, alta făcea cu ochiul, una scotea limba.
„Oh, sunt baloane-fețișoare!” a zis Mira.
Un balon i-a spus, cu o voce subțire:
„Noi nu vrem în cești. Noi vrem… să ne jucăm de-a ascunselea!”
Și baloanele au fugit pe balcon, ascunzându-se după oglindă, sub hamacul-șosetă, și chiar în pălăria Mirei.
„Hei!” a protestat Mira, când pălăria a început să se umfle. „Pălăria mea nu e garaj de baloane!”
Stelele au început să dea sfaturi, toate odată:
„Prinde-l pe cel cu limba!”
„Nu, pe cel care face cu ochiul!”
„Eu zic să le dai biscuiți!”
„Biscuiți?” Mira a clipit. „Avem biscuiți pe Lună?”
Oglinda a sclipit.
„Pe balcon, ce nu ai… poți inventa, dar simplu. Un biscuite de lună e doar praf de lună și bună dispoziție.”
Mira a luat un praf de lună, l-a strâns în palme ca pe o bulgărașă, a suflat ușor și a zis:
„Biscuit mic, rotund și fin,
Vino să fii gustare-n plin!”
A apărut un biscuit lucios, care mirosea a vanilie și a „ha-ha”.
Baloanele-fețișoare s-au oprit imediat.
„Ooo!” au făcut ele, apropiindu-se, cuminți.
Mira a rupt biscuitul în bucățele și le-a aruncat ușor. Baloanele au ronțăit bucățelele (da, baloanele pot ronțăi pe Lună, pentru că pe Lună nimeni nu se miră prea tare), apoi s-au așezat în liniște.
„Acum, în cești,” a zis Mira.
Baloanele au intrat singure în cești și s-au transformat în spumă perfectă. Mira a luat o înghițitură și a simțit cum i se ridică colțurile gurii, ca și cum ar fi avut arcuri de râs.
„E foarte bun!” a spus ea.
Ceainicul a șoptit:
„la-la-la...” fericit.
Stelele au aplaudat lumina, iar oglinda a zis:
„Joia simplă: un biscuit și un zâmbet pot îmblânzi orice balon năzdrăvan.”
Capitolul 3: Vraja de curățenie care a făcut… confetti
Într-o dimineață (pe Lună diminețile sunt ca serile, doar că stelele stau mai întinse), Mira a observat că balconul era plin de lucruri: praf de lună, bucăți de biscuit, câteva șosete mici rătăcite și o pană de la o stea (stelele mai lasă pene când se gâdilă singure).
„Ar trebui să fac puțină curățenie,” a zis Mira cu voce serioasă, dar serioasă de copil, adică numai pe jumătate.
Stelele au oftat teatral:
„Curățenie? Aoleu… asta sună ca o vrajă plictisitoare.”
Mira a pus mâinile în șold.
„Nu e plictisitoare dacă o facem magic!”
A scos o mătură. Mătura era mică și avea fire din raze.
„Abracadabra, curat și-ndată,
Balconul meu să fie gata!”
A dat din baghetă. S-a auzit un „Poc!” micuț. Și, în loc ca praful să dispară, a început să sară… confetti! Peste tot: confetti în hamac, confetti în ceai, confetti pe oglindă, confetti în pălărie.
Mira a rămas cu gura căscată.
„Am vrut curat… și am primit petrecere!”
Un confetti i-a căzut pe nas și i-a făcut „țac”.
Stelele au început să danseze pe balustradă:
„Petrecere! Petrecere!”
Oglinda a râs încet:
„Sfatul meu: când curățenia se transformă în confetti, ai două opțiuni: plângi… sau dansezi. Eu recomand dansul.”
Mira a ridicat mâinile.
„Bine, dansăm. Dar după aceea chiar trebuie să strângem.”
Confetti a început să se lipească ușor de tălpi, ca niște autocolante. Mira a făcut un pas și a rămas lipită.
„Oho! Sunt pantofi-confetti!”
A mai făcut un pas. Confetti a făcut „fâș-fâș”, ca o foaie de hârtie.
„Ajutor,” a zis Mira râzând, „mă transform într-o felicitare!”
Stelele au țipat de râs, dar un râs blând, care nu rănește pe nimeni.
„Ești Mira-Confetira!”
Ceainicul-pinguin a șoptit o melodie de dans, iar șosetele mici au început să sară ca niște iepurași.
Mira a încercat să-și scuture picioarele.
„Oglindă, ai un sfat și pentru dezlipit?”
Oglinda a strălucit cu un luciu liniștitor:
„Da. Confetti iubește ordinea… dacă o faci jucăușă. Cheamă vântul mic al Lunii și roagă-l să adune confetti într-un singur loc.”
Mira a dat din baghetă și a rostit:
„Vântule mic, vântule lin,
Adună confetti, fă-l grămădin!”
A apărut o adiere ca o mângâiere. Vântul mic al Lunii a suflat ușor și confetti s-a strâns într-un morman colorat, chiar lângă balustradă.
„Bravo!” a strigat o stea. „Acum arată ca o salată de curcubeu!”
Mira a luat un borcan mare și a pus confetti înăuntru.
„Perfect! Îl păstrez pentru data viitoare când avem chef de petrecere.”
„Adică în două minute,” a zis o stea poznașă.
Mira a râs.
„Poate.”
Balconul era din nou curat, oglinda era lucioasă, hamacul-șosetă era pufos, iar Mira se simțea ușoară. Nu pentru că zbura, ci pentru că atunci când totul se încurcă, ea găsea o joacă în încurcătură.
Capitolul 4: Steaua care a uitat să strălucească și râsul care a pornit totul
Într-o seară, una dintre stele nu mai sclipea. Stătea pe balustradă ca o bilă mică și mată, ca un nasture rătăcit.
Mira s-a apropiat încet, ca să nu o sperie.
„Hei, steluță… ești bine?”
Steaua a oftat.
„Am uitat cum să strălucesc. Cred că mi-am pus lumina… pe undeva.”
„Ai încercat să cauți în buzunare?” a întrebat Mira, serioasă.
Steaua a râs puțin.
„Nu am buzunare, Mira.”
„Atunci îți fac eu unele!” a zis Mira repede, ridicând bagheta.
Oglinda a tușit:
„Hm-hm. Sfatul meu: nu te grăbi să repari. Întreabă întâi ce lipsește: lumina… sau bucuria?”
Mira s-a așezat lângă stea, pe balconul rece și bun.
„Steluță, ce lipsește?”
Steaua s-a foit.
„Cred că… bucuria. Azi am stat prea mult serioasă. Am numărat meteoriți și am făcut liste. Listele sunt… cam seci.”
Mira a dat din cap. Știa cum e când te ia valul cu „trebuie”.
„Atunci facem ceva simplu și vesel. Un joc!”
Stelele din jur s-au apropiat, curioase:
„Ce joc? Ce joc?”
Mira a arătat spre oglindă.
„Oglinda dă sfaturi. Hai să facem jocul «Sfatul Trăsnit»!”
„Cum se joacă?” a întrebat ceainicul-pinguin, care se băga în orice discuție.
Mira a explicat:
„Fiecare spune o problemă amuzantă, iar oglinda dă un sfat. Dar problema trebuie să fie năstrușnică, nu tristă.”
Prima stea a zis:
„Problema mea: mi se încurcă razele când strănut.”
Oglinda a răspuns:
„Sfat: strănută în ritm, ca într-un cântec. Razele se vor așeza ca niște panglici.”
A doua stea:
„Problema mea: am râs atât de tare încât mi-a sărit un colț.”
Oglinda:
„Sfat: lipește colțul cu puțin «hihi» și o firimitură de biscuit de lună. Râsul e cel mai bun lipici.”
Mira a zis și ea:
„Problema mea: pălăria mea vrea să fie cort pentru baloane.”
Oglinda:
„Sfat: las-o să fie cort… dar pune o ușă. Baloanele trebuie să bată înainte să intre.”
Toți au râs, iar baloanele-fețișoare, care ascultau dintr-o ceașcă, au șoptit:
„Promitem că batem!”
Steaua care nu strălucea a încercat și ea:
„Problema mea: nu mai știu să sclipesc.”
Oglinda a făcut o pauză, ca și cum ar fi luat o înghițitură de lumină.
„Sfatul meu: spune o glumă mică, chiar dacă nu e perfectă. Strălucirea începe din interior, ca atunci când îți vine să chicotești.”
Steaua a clipit.
„Eu… nu prea știu glume.”
Mira i-a luat „mâna” (adică i-a atins ușor marginea).
„Îți dau eu una. Uite: De ce nu poate o șosetă să fie secretă pe Lună?”
„De ce?” au întrebat toate stelele, în cor.
Mira a zis:
„Pentru că… toată lumea simte când ceva miroase a aventură!”
A fost o clipă de liniște, apoi ceainicul a scos un „puf-puf” care semăna cu râsul. Șosetele au făcut „fâț-fâț” amuzate. Baloanele au făcut „hihi-hihi”. Stelele au început să râdă și ele, una câte una, până când râsul a devenit un val.
Și exact atunci, steaua mată a început să sclipescă. La început timid, ca o lanternă sub pătură. Apoi tot mai tare, până când a strălucit ca o bombonică de lumină.
„Funcționează!” a strigat steaua, uimită. „Gluma a pornit lumina!”
Mira a bătut din palme.
„Vezi? Bucuria simplă face magie!”
Stelele s-au apropiat și au făcut un cerc de lumină pe balcon. Oglinda a spus, mulțumită:
„Sfatul meu final: păstrează un borcan de râs la îndemână. Și când ceva se încurcă, deschide-l.”
Mira a deschis borcănelul cu râsete. Râsetele au țâșnit ca niște fluturași și s-au așezat pe balustradă, pe hamac, pe ceainic și chiar pe ramă.
Toți au început să râdă împreună: Mira, stelele complici, ceainicul-pinguin, baloanele-fețișoare, șosetele-iepurași și oglinda care dădea sfaturi. Râsul a umplut balconul de pe Lună ca o muzică veselă, iar seara a devenit și mai luminoasă.
Și au râs, și au râs, până când chiar și praful de lună părea să chicotească.
