Capitolul 1: Peștera care strălucește și o ucenică… cam practică
Mira avea șapte ani și era ucenică vrăjitoare. Nu genul care plutește pe nori toată ziua, ci genul care se împiedică de propriul șiret și spune: „Ei bine, asta a fost o aterizare artistică.” Îi plăcea magia, dar îi plăcea și să știe unde a pus lingura, pentru că fără lingură nu puteai amesteca nici ceaiul, nici poțiunile.
Locuia și învăța într-o peșteră luminoasă, săpată într-un deal rotund ca o chiflă. Nu era o peșteră întunecoasă, deloc! Pereții scânteiau de parcă cineva lipise mii de steluțe de zahăr pe piatră. Din tavan atârnau cristale care făceau lumină singure, ca niște beculețe cuminți. În colțuri creșteau mușchi moi, verde-sclipicios, iar o mică fântână cânta „plici-plici” tot timpul, de parcă repeta o melodie.
Mira avea o masă de lucru dintr-o piatră netedă, un cazan micuț (pentru copii), o mătură care știa să se așeze singură la loc și un motan tărcat pe nume Bumbi. Bumbi era convins că e un mare expert în magie, deși cel mai des adormea pe cartea de vrăji și lăsa urme de mustăți pe pagini.
În dimineața aceea, Mira își puse șorțul cu buzunare (într-un buzunar ținea creta, în altul ținea biscuiți) și deschise Cartea de Formule Improbabile. Așa scria pe copertă, cu litere aurii, care uneori se mai și chicoteau.
„Astăzi fac ceva simplu,” își spuse Mira, încercând să pară foarte serioasă. „O vrajă de bună dispoziție. Să fie ușor, să fie… ușor!”
Pe prima pagină era o formulă: „Zâmbet-împrăștietorul.” Sub ea, cu litere mici: „Atenție: se poate lipi de nas.”
Mira ridică din umeri. „Ce poate să meargă prost? Adică… eu sunt atentă. Mai ales când nu sunt.”
Bumbi își deschise un ochi și miorlăi scurt, ca și cum ar fi zis: „Sigur.”
Mira adună ingrediente: o pană de păpădie (foarte ușoară), o picătură de miere, trei boabe de piper (pentru gâdilat), și un strop de apă din fântâna care cânta. În timp ce le punea în cazan, își repetă formula în gând, ca la școală.
Apoi rosti cu voce tare, făcând un gest larg cu bagheta ei scurtă, care părea mai mult un creion cu stea: „Râsu'-n șosete, hop și-n buzunete, să sară zâmbetul din perete!”
Cazanul făcu „plop!” și o spumă roz se umflă ca un balon de gumă. Spuma nu se opri. Se ridică, se întinse, și… se lipi de tavan ca o clătită fericită.
„Hopa,” spuse Mira, cu un zâmbet mic, de parcă era vina cuiva care a suflat greșit în supă. „Se pare că zâmbetul a găsit un loc bun.”
Spuma roz începu să picure… dar nu ca apa. Picura zâmbete. Zâmbete mici, rotunde, ca niște buline, care cădeau pe jos și se lipeau de tot ce prindeau: de borcane, de mătură, de urechile lui Bumbi. Motanul se trezi brusc cu două zâmbete lipite pe frunte și părea că are sprâncene vesele.
„Miau?” făcu el, foarte mirat, și se privi în oglinda de cristal. Apoi se așeză în poziție de „eu n-am făcut nimic”.
Mira încercă să adune zâmbetele într-un bol, dar ele săreau ca mingiuțele. Un zâmbet îi ateriză fix pe nas. Mira strănută și zâmbetul se dublă.
„Of,” își spuse ea. „Bine, Mira, ești vrăjitoare. Repari. Cu blândețe. Și cu… puțină răbdare.”
Peștera luminoasă era acum și mai luminoasă, dar într-un fel amuzant, ca și cum ar fi început o petrecere fără să întrebe pe nimeni.
Capitolul 2: Formule caraghioase și obiecte care se cred comice
Mira răsfoi Cartea de Formule Improbabile. Pagina se lipise puțin de o bulină-zâmbet, iar când o desprinse, pagina păru că chicotește.
„Avem nevoie de… antidot,” mormăi Mira. „Antidot, antidot… Aha! ‘Dezlipitorul de Zâmbete'.”
Instrucțiunile spuneau: „Se amestecă o lacrimă de ceapă (nu de tristețe!), o firimitură de pâine (pentru curaj), și un ‘Hîc!' mic.”
Mira clipi. „Un ‘Hîc!'? Serios?”
Bumbi ridică o lăbuță, ca la ore, și apoi… sughiță. Un sughiț mic, politicos, ca un clopoțel.
„Mulțumesc, domnule Profesor Bumbi,” spuse Mira, încercând să nu râdă. „Ești de mare ajutor.”
Mira tăie o ceapă mică. Nu plângea de supărare; plângea pentru că ceapa era foarte convingătoare. Puse o lacrimă în cazan, apoi o firimitură de pâine pe care o găsi în buzunar (între biscuiți și cretă). Apoi se uită la Bumbi.
„Mai poți încă o dată?”
Bumbi sughiță iar. Mira prinse sughițul… nu se știe cum, dar în magie uneori prinzi lucruri invizibile, mai ales când le dai un nume. Îl aruncă în cazan ca pe un ingredient secret.
Rosti formula: „Hîc și hac, lipiciul pleac', zâmbetul să nu mai stea pe cap!”
Cazanul făcu „plop-plop” și scoase un abur verde mentă, care mirosea a ceai. Mira luă o pensulă și începu să ungă cu aburul mentolat obiectele cu zâmbete.
La început, părea să meargă. Zâmbetele se dezlipeau și pluteau ușor, ca niște baloane care nu știu încotro s-o apuce. Mira le strângea într-un borcan de sticlă și îl închidea cu dop.
„Bine,” zise ea, foarte mulțumită de ea însăși. „Uite că pot fi și eu ordonată în magie.”
Doar că… dopul borcanului a strănutat. Da, dopul. Un „Aciuu!” de dop, atât de puternic încât borcanul s-a deschis singur. Toate zâmbetele au țâșnit afară și au început să se lipească din nou, dar de data asta… pe cuvinte.
Cuvintele de pe etichete au făcut fețe amuzante. Pe o sticluță scria „SARE”, dar literele s-au aranjat și au devenit „RÂSE”. Pe alta scria „PIPER”, dar a apărut „PIP-PIP!” ca un pui de găină.
Mira se opri cu pensula în aer. „Nu e periculos,” își spuse, ca să se liniștească. „E doar… foarte, foarte prostesc.”
Mătura începu să se miște singură și să facă o mică dansare. Nu era un dans înfricoșător, ci un dans care părea că spune: „Uite ce genunchi am! Uite ce genunchi am!” doar că mătura n-avea genunchi.
Bumbi, cu zâmbete pe urechi, își urmărea coada și se lovea ușor de un sac cu făină. Sacul se rostogoli, se opri, și pe el se lipi un zâmbet atât de mare încât părea că sacul râde.
Mira își puse mâinile în șolduri și râse și ea. „Bine, Mira. Ce am învățat? Că zâmbetele au picioare. Sau… aripi. Și că dopurile nu trebuie lăsate să strănute.”
Dar trebuia să găsească o soluție. Dacă zâmbetele rămâneau lipite peste tot, peștera ar fi arătat ca un magazin de glume care nu se mai închide niciodată. Mira iubea veselia, dar îi plăcea și când găsea lingura la loc.
În Cartea de Formule Improbabile, o pagină se răsuci singură și se opri la o rețetă cu desen: un rucsac care mănâncă zâmbete.
Mira citi: „Aspiratorul de Chicoteală (variantă blândă). Se folosește un săculeț, o brățară de sclipici și o vorbă bună.”
Mira se lumină. „Vorbă bună? Asta pot. Eu sunt campioană la vorbe bune… după ce îmi găsesc cuvintele.”
Capitolul 3: Aspiratorul de chicoteală și mica lecție a bunătății
Mira găsi un săculeț din pânză, mic, cu șnur. Era săculețul în care ținea pietricele lucioase, colecția ei preferată. Îl scutură ușor, ca să nu supere pietricelele.
Apoi luă o brățară de sclipici (pe care o purta când voia să fie „foarte vrăjitoare”), o legă de săculeț și șopti o vorbă bună, așa cum scria: „Dragă peșteră, îți mulțumesc că ne luminezi. Hai să punem zâmbetele la loc, ca să fie ordine și veselie împreună.”
Săculețul tresări, ca și cum ar fi zis: „Bine, șefă!”
Mira ridică săculețul și începu să „aspire” zâmbetele: nu făcea zgomot ca un aspirator adevărat, ci un sunet mic: „puf-puf”. Zâmbetele se desprindeau ușor, fără să se supere, și intrau în săculeț ca niște fluturi cuminți.
„Uite,” îi spuse Mira lui Bumbi, care o urmărea atent, „nu trebuie să le prindem cu forța. Le chemăm frumos.”
Bumbi clipi și miorlăi: „Mrr.” Poate că însemna: „Așa fac și eu cu biscuiții.”
Totul mergea bine până când Mira ajunse la zâmbetul de pe sacul de făină. Acela era un zâmbet mare și lipicios, ca un abțibild încăpățânat. Mira trase ușor cu săculețul: „puf-puf”.
Zâmbetul nu se mișcă.
Mira trase un pic mai tare. Zâmbetul se întinse, făcând „iiii!” ca o gumă.
„Bine, nu ne certăm,” spuse Mira repede, blând. „Te rog frumos, zâmbet mare, intră în săculeț, ca să ai și tu un loc comod.”
Zâmbetul parcă se gândi. Apoi… se desprinse și intră, dar nu singur. A tras după el și un nor mic de făină, care a pufnit drept în aer.
Într-o secundă, peștera luminoasă a devenit o peșteră cu ninsoare de făină. Nu era periculos, doar gâdila nasul. Mira își ținu respirația, dar făina se așeză pe părul ei, pe șorț, pe mustățile lui Bumbi.
Bumbi arăta ca un motan prăjit în zahăr pudră.
Mira îl privi și izbucni în râs. „Ești… o gogoașă!”
Bumbi strănută, iar făina se ridică într-un mic nor dansator. Apoi, ca și cum norul ar fi fost invitat la petrecere, începu să formeze… forme. O inimă, o steluță, și apoi o față care părea să spună „Bunăăă!”
Mira se opri. „Aha. Deci magia vrea să fie amuzantă. Bine. Dar să fie și bună.”
Se gândi repede la o soluție care să nu sperie pe nimeni și să nu strice nimic. A luat un clopoțel mic de pe raft și l-a scuturat o dată. Sunetul s-a împrăștiat ca o undă, iar făina a început să cadă încet, ca fulgii leneși. Nu mai zbura peste tot, doar se așeza unde trebuia.
„Mulțumesc,” șopti Mira către peșteră și către magia ei caraghioasă. „Știu că te distrezi, dar ai fost blândă cu noi.”
Apoi, cu o perie moale, a adunat făina într-un bol. Nu era pierdută, doar „răzlețită”. Mira nu se supăra. Își amintea că și ea se răzlețește uneori: cu gândurile prin nori, cu șireturile desfăcute, cu vrăjile pe tavan.
„Nu-i nimic,” spuse ea, ca pentru ea însăși. „Dacă ai făcut o încurcătură, o desfaci. Cu răbdare. Și fără să te vorbești urât.”
Bumbi se frecă de piciorul ei, încă alb de făină, semn că era de acord sau că cerea biscuiți. Mira îi dădu un biscuit mic.
Cu săculețul „Aspirator de Chicoteală”, Mira adună restul zâmbetelor de pe borcane, de pe mătură, de pe etichete și chiar de pe nasul ei. La final, peștera arăta din nou ordonată, iar lumina ei scânteia liniștit.
Mira închise săculețul și îl puse pe masă. Săculețul părea plinuț, ca și cum ar fi înghițit o mulțime de glume.
„Acum ce fac cu ele?” se întrebă Mira. „Nu vreau să le arunc. Zâmbetele nu se aruncă.”
Capitolul 4: Cadru agățat și un zâmbet la locul lui
Mira răsfoi iar cartea și găsi o notă scrisă cu cerneală care strălucea: „Zâmbetele strânse se pot păstra în rame, ca amintiri. Agăță-le unde ai nevoie de un pic de curaj.”
Mira își mușcă buza, gânditoare. Apoi zâmbi. În peșteră, lângă masa de lucru, era un perete neted, perfect pentru ceva frumos. Mira avea și un cadru de lemn simplu, pe care îl găsise cândva la intrarea peșterii. Îl păstrase, fără să știe de ce. Era un cadru gol, dar foarte cuminte.
„E timpul tău,” îi spuse ea cadrului. „Să devii… cadru de zâmbet.”
Deschise săculețul cu grijă și lăsă să iasă un singur zâmbet, nu prea mare, nu prea mic. Un zâmbet exact cât să-ți amintească de biscuiți și de prieteni. Zâmbetul pluti ușor și se așeză în mijlocul cadrului, ca o poză care nu are nevoie de hârtie.
Mira rosti o formulă scurtă, blândă, ca o promisiune: „Stai aici, zâmbet curat, să fii bun și luminat.”
Zâmbetul se fixă, iar cadrul începu să scânteieze ușor, fără să orbească. Mira bătu un cui mic în perete (cu un ciocănel mic, pentru ucenici) și agăță cadrul.
Acum, pe peretele peșterii luminoase, era un cadru cu un zâmbet atârnat în el. De fiecare dată când Mira îl privea, simțea că îi vine să spună ceva drăguț cuiva.
Bumbi se așeză sub cadru și se uită în sus, de parcă se întreba dacă zâmbetul poate pica. Nu pica. Doar strălucea.
Mira puse restul zâmbetelor în borcan, dar nu le închise cu dopul strănutăcios. Le închise cu un capac serios, care nu făcea „aciuu”, ci doar „clic”. Pe borcan scrise: „Zâmbete de rezervă, pentru zile mohorâte.”
Apoi se uită la mâinile ei, puțin pline de făină, și râse în șoaptă. „Am vrut o vrajă simplă,” spuse ea. „Și am făcut o petrecere. În peșteră. Cu zâmbete pe tavan și un motan-gogoașă.”
Bumbi mieună, ca și cum ar fi zis: „Să nu uiți partea cu biscuiții.”
Mira îi mai dădu unul și îl mângâie. „Mulțumesc că ai sughițat la timp,” îi șopti ea. „Ești un prieten bun.”
Și, pentru că bunătatea se prinde repede în locurile luminoase, peștera părea și mai caldă. Nu de la magie, ci de la felul în care Mira a ales să rezolve totul: fără supărare, fără grabă, cu o vorbă bună și cu râsul potrivit.
Înainte să stingă lampa de cristal pentru seară (deși lampa se stingea singură, din politețe), Mira se uită încă o dată la cadrul agățat. Zâmbetul din el părea să îi facă cu ochiul.
Mira îi făcu cu mâna și își spuse, cu autoironie și curaj: „Data viitoare… citesc și notele mici. Sau măcar nu mai las dopurile să se antreneze la strănut.”
Apoi peștera luminoasă rămase liniștită, cu un singur zâmbet înramat pe perete, gata să-i amintească Mirei, în fiecare zi, că magia cea mai puternică este să fii blând.
