Partea 1: Dispariția din bucătărie
Mara și Ilinca au amândouă șase ani. În după-amiaza aceea plouase puțin, dar acum soarele făcea pete aurii pe podea. În bucătărie mirosea a mere coapte.
Pe masă stătea o farfurie cu biscuiți în formă de stele. Bunica spusese clar:
— Unu acum, restul după cină.
Mara luase deja biscuitul ei și îl pusese deoparte, într-o cutiuță. Ilinca făcuse la fel. Apoi au ieșit două minute pe hol, să aducă un puzzle.
Când s-au întors, farfuria era… aproape goală.
— Hei! a șoptit Ilinca. Unde sunt biscuiții?
Mara s-a uitat atent, ca un detectiv.
— Au dispărut. Asta e o misiune.
Au chemat-o pe bunica.
— Bunico, nu noi! a spus Ilinca repede.
Bunica a ridicat sprânceana, dar a zâmbit.
— Atunci găsiți voi vinovatul. Dar fără ceartă și fără frică. Aici e un mister blând.
Mara a bătut ușor cu degetul în masă, ca într-un film cu detectivi.
— Prima regulă: ne uităm la urme.
Au privit farfuria. Pe marginea ei era o firimitură mare. Lângă scaunul de la masă, pe podea, se vedea un semn alb, subțire.
— Creta! a spus Ilinca, bucuroasă, de parcă găsise o comoară.
Mara s-a aplecat.
— E o dâră de cretă. Ca o linie care ne arată drumul.
Ilinca și-a învârtit roțile scaunului ei și s-a apropiat.
— Poate e o hartă secretă!
Mara a ridicat palma, serioasă și calmă.
— Să punem întrebări. Cine a folosit creta azi?
Au notat în minte suspecții: fratele Marei, Doru, care desena mereu; vecina Tina, care făcea șotron; și… motanul Puf, care trecea peste tot.
Dâra albă continua spre ușă.
— Pornim! a spus Mara. Dar încet, să nu stricăm urmele.
Partea 2: Dâra de cretă spre aleea colorată
Pe hol, linia de cretă se vedea iar, ca un fir de zăpadă subțire. Mara și Ilinca au mers după ea. Uneori dispărea, apoi apărea din nou, ca și cum ar fi jucat „de-a v-ați ascunselea”.
— Dacă e vântul? a întrebat Ilinca.
— Vântul nu mănâncă biscuiți, a răspuns Mara. Cred.
În fața ușii, au găsit încă o firimitură.
— Avem dovadă! a spus Mara. Biscuiții au ieșit din bucătărie.
Au deschis ușa și au ajuns în aleea din spatele blocului. Aleea era colorată: pereții aveau flori pictate, un soare mare și o pisică albastră care râdea. Pe jos erau desene cu cretă: cercuri, săgeți, inimioare.
— Uau! a spus Ilinca. Aici e festivalul de cretă!
— Și cineva a lăsat o dâră fix ca a noastră, a observat Mara.
Au urmărit linia albă până la un desen cu o stea mare. Lângă stea era o cutie de cretă deschisă. Și lângă cutie… o urmă mică de lăbuță în praf.
Ilinca a râs încet:
— Puf are lăbuțe mici. Dar Puf nu poate deschide dulapul cu biscuiți.
— Corect, a zis Mara. Deci Puf poate fi… ajutorul cuiva.
De după colț s-a auzit un „hîc!” mic, ca un strănut.
— Cine e acolo? a întrebat Mara cu voce blândă. Nu suntem supărate. Doar investigăm.
A apărut Tina, vecina, cu obrajii roșii și cu un tricou plin de pete de cretă.
— Eu… eu desenam șotron, a spus ea. Nu am luat biscuiți!
— Atunci de ce e dâra asta spre aleea noastră? a întrebat Ilinca.
Tina a ridicat umerii.
— Doru a fost aici. Desena și el. A zis că are „o surpriză dulce”.
Mara s-a uitat la Ilinca.
— Avem un indiciu nou: Doru.
Au mers mai departe, pe alee. Linia de cretă făcea un cot și se oprea la ușa garajului. Acolo, pe jos, era încă o firimitură.
— Firimiturile sunt ca niște steluțe care ne ghidează, a zis Ilinca.
— Exact, a spus Mara. Și steluțele spun „intră”.
Partea 3: Adevărul din garaj
În garaj era răcoare și mirosea a carton. Într-un colț se vedea o pătură. Sub pătură, ceva foșnea.
— Doru? a strigat Mara. Ești acolo?
Pătura s-a ridicat și a apărut Doru, cu ochii mari. Lângă el era Puf, care lingea o firimitură de pe mustăți.
— Nu vă speriați! a spus Doru repede. Nu sunt hoț! Adică… nu chiar.
Mara a rămas calmă.
— Spune adevărul. Așa rezolvăm misterele.
Doru a oftat.
— Am luat biscuiții ca să fac o surpriză pentru bunica. Azi e ziua ei și am vrut să-i fac „vânătoare de comori”. Am pus biscuiții în cutia asta și am desenat urme cu cretă, să ne conducă aici. Doar că… Puf a venit după mine. A băgat botul în cutie și… a început să guste.
Puf a miorlăit, ca și cum ar fi spus: „Miau, îmi pare puțin rău.”
Ilinca a clipit.
— Deci nu era un furt rău. Era o surpriză… cam mâncată.
Mara a întrebat:
— De ce nu ai spus de la început?
Doru s-a uitat în jos.
— Mi-a fost teamă că mă certați. Și că bunica se supără că am luat fără să cer.
Mara a făcut un pas mai aproape.
— Când spui adevărul, e mai ușor pentru toți. Și găsim soluții.
Ilinca a adăugat, veselă:
— Putem repara misterul! Un mister bun se termină cu o idee bună.
Doru a deschis cutia. Mai erau câțiva biscuiți, dar unul avea o urmă de mușcătură mică.
— Ăsta e „biscuitul crocat”, a zis Ilinca și a râs.
Au mers toți trei la bunica. Doru a spus tot, fără ocol.
— Am vrut o surpriză. Am luat fără să întreb. Îmi pare rău.
Bunica l-a privit atent, apoi l-a tras într-o îmbrățișare.
— Mulțumesc că ai fost sincer. Data viitoare, întrebi. Surprizele sunt și mai frumoase când sunt cinstite.
Mara a pus pe masă cutia și a arătat dâra de cretă de pe pantof.
— Caz rezolvat, a anunțat ea. Urma de cretă ne-a spus tot.
Ilinca a luat biscuitul cu urma mică.
— Pot să-l mănânc eu? E special.
Bunica a râs.
— E al detectivului care a găsit adevărul.
Ilinca a mușcat din biscuit. Se auzi „croc!” clar și vesel.
— Mmm! Cazul cel dulce! a spus ea, cu gura plină.
Mara a zâmbit.
— Și am învățat ceva: adevărul e cea mai bună urmă. Te duce direct la finalul bun.
